dulciuri, iar adulţii se întrec în păcăleli. În noaptea de 31 octombrie 1938, Orson Wells, cel care avea să devină unul dintre cei mai vestiţi regizori şi actori americani, s-a gândit să adapteze radiofonic celebrul roman ştiinţifico-fantastic Războiul lumilor, scris de H.G. Wells. Împreună cu colegii săi, actorii de la Mercury Theater, au interpretat extrem de realist momentele dramatice ale "invadării" Americii de către hidoasele "creaturi marţiene". Efectele speciale au fost improvizate şi ele cu foarte multă abilitate, reuşind amplificarea tensiunii şi inducerea sentimentului de panică. Spre exemplu, pentru a reda sonor celebra deşurubare a cilindrului, tehnicienii au găsit un borcan cu capac, pe care l-au deschis în bazinul WC-ului pentru a da o rezonanţă specială scrâşnetelor.

Cum de au căzut atât de mulţi americani pradă păcălelii? În primul rând trebuie amintit că piesa a fost transmisă în 1938, deci înainte de "era televizorului". Pe atunci, radioul era unica sursă de muzică, divertisment, piese de teatru, dar şi de ştiri de ultimă oră. Apoi, piesa copia foarte exact sistemul de transmitere a ştirilor şi a reportajelor în direct, în plus, foarte mulţi dintre ascultători pierduseră începutul când emisiunea fusese clar prezentată ca o adaptare radiofonică a romanului Războiul lumilor. Orson Wells a ales ora începerii emisiunii cu puţin înainte de finalul unui foarte îndrăgit spectacol radiofonic, Charlie McCarthy, ce se desfăşura pe un alt post de radio. Majoritatea ascultătorilor au aşteptat finalul acelui spectacol şi abia după aceea au comutat pe frecvenţa postului de muzică spaniolă, pierzând astfel prezentarea din debutul emisiunii.

Dincolo de aceste explicaţii, mai există şi o alta ţinând de structura psihicului uman, de psihologia socială. Auzind acele "reportaje" înfricoşătoare, dar şi aproape incredibile, foarte mulţi dintre ascultători au căutat să vadă cum se comportă cei împreună cu care audiau emisiunea. Cum toţi erau îngrijoraţi şi speriaţi, orice îndoială a dispărut. Ne-am sărutat unii pe alţii pentru că ne aşteptam să murim dintr-o clipă în alta, îşi amintea un ascultător, citat de Cantril.

Mulţi dintre cei convinşi că tot ceea ce aud la radio se întâmplă cu adevărat au găsit chiar şi corespondenţe în realitatea imediată, interpretând instinctiv, "în cheie proprie", observaţiile, pentru a se potrivi cu ceea ce se transmitea în difuzoare. Ne-am uitat pe fereastră şi Wyoming Avenue era negru de maşini. Mi-am dat seama că oamenii încercau să fugă, să scape..., spunea un ascultător, pentru ca altul să adauge: Pe strada mea nu se zărea nici o maşină. M-am gândit că drumurile erau blocate de ambuteiaje, din cauză că foarte multe căi de acces fuseseră distruse de invadatori. (Cantril)

Fenomenul care a produs o asemenea psihoză în masă a fost denumit Contagiune) printr-un paralelism cu termenul medical ce semnifică răspândirea unei epidemii. În psihologia socială, contagiunea reprezintă transmiterea rapidă la nivelul mulţimilor de oameni, a emoţiilor şi a manifestărilor de comportament. De fiecare dată când un individ se află într-o situaţie ambiguă, el încearcă să se adapteze reacţiilor celorlalţi. Din păcate, într-o astfel de situaţie confuză, nici ceilalţi nu ştiu mai mult decât el. Din cauza contagiunii, psihozele în masă capătă, uneori, proporţii incredibile.

În acelaşi timp, efectele emisiunii radiofonice Războiul lumilor arată cât de puternice, dar, uneori, şi periculoase, pot deveni sursele de informaţie atunci când ele sunt manipulate într-un anume scop. În acea noapte a lui 1938, foarte puţini au fost cetăţenii care nu au crezut în ceea ce auzeau la radio şi au încercat să afle amănunte de la alte posturi radiofonice. Dar nu au găsit nicăieri vreo ştire referitoare la respectivul "eveniment". Au telefonat diverselor cunoştinţe, dar nici acestea nu aveau informaţii suplimentare, singura sursă referitoare la "invazie" fiind, pentru toţi, postul ce transmitea "reportajele de la faţa locului". Lipsa datelor suplimentare, "tăcerea" celorlalte posturi au sporit deruta. Fapt ce demonstrează că existenţa unei singure surse de informare poate amplifica la maximum efectele manipulării. Cazul emisiunii lui Orson Wells este doar un exemplu particular, mai ales că s-a petrecut în condiţiile existenţei unui număr considerabil de posturi radiofonice. Lipsa informaţiilor suplimentare a generat confuzia şi a facilitat răspândirea psihozei.

Cu mult mai puternică însă este influenţa unei surse de informaţie în condiţiile în care nu există o alternativă. Un exemplu edificator îl constituie revoluţia română din decembrie 1989, când televiziunea naţională reprezenta singura sursă majoră de informare. Nimeni nu avea posibilitatea, atunci, să verifice dacă într-adevăr existau cei "şaizeci de mii de morţi" despre care se vorbea pe post. La fel, zvonurile despre teroriştii care "trag din toate poziţiile", despre iminenta aruncare în aer a Combinatului Petrochimic de la Piteşti, despre otrăvirea apei potabile ş.a.m.d. erau imposibil de verificat. Însuşi faptul că principalul obiectiv vizat de cei care au participat la revoluţie, dar mai ales de cei care au dirijat-o, a fost Televiziunea Română, demonstrează rolul vital al mijloacelor de informare în masă, al acestei televiziuni în special, în canalizarea energiilor umane spre un anume scop. În anii următori, mineriadele, ce au afectat grav imaginea României în lume, au fost posibile tot din cauza păstrării televiziunii naţionale ca singură sursă de informare a marii majorităţi a populaţiei. Prezentarea voit distorsionată a evenimentelor pe postul naţional de televiziune a indus o anume psihoză în masă, pregătind terenul pentru evenimentele regretabile ce au urmat.

Trebuie reamintit totuşi că nu doar studierea mecanismelor de propagare a psihozelor în masă constituie obiectul acestei cărţi, ci mai ales tehnicile prin care, cu bună ştiinţă, ele sunt induse la nivelul unui grup de oameni cât mai larg, de un grup restrâns de indivizi care urmăreşte un anume scop.

Rămânând în sfera creării psihozelor în masă, merită amintită o altă isterie colectivă de proporţii, care, la o analiză mai atentă, poate părea o glumă prostească, fără nici o şansă de reuşită. Şi totuşi, la vremea respectivă, sute de mii de oameni s-au lăsat antrenaţi în ceea ce mai târziu va fi consemnată în tratatele de psihologie socială drept Epidemia ciupiturilor de parbrize din Seattle.

În ultima decadă a lunii martie din 1954, în ziarele din Seattle au început să apară tot mai multe informaţii despre avarierea parbrizelor de automobile din pricina unor ciupituri foarte fine şi