Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca.

Se zgribuli fără să vrea.

– Ţi-e frig? întrebă Royce.

– Puţin, murmură Will. Vântul stăpâne.

Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frunze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos.

– Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei sale lungi, din zibelină.

– A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ţi-e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic.

– Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva.

– Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă.

Ser Waymar dădu din umeri.

– Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared.

Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Aemon i le tăiase.

– Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna.

Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat.

– Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will.

– Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will?

– Da, stăp'ne.

Nu trecea nici o săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta?

– Şi cum ţi s-a părut Zidul?

– Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig.

Royce dădu din cap.

– Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna trecută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc.

Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător.

– Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti bărbaţi răpuşi.

Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Gared încheia şirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în barba lui.

Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină.

– Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arată luna plină.

– Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el?

Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă.

– De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar.

– E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp'ne. E dincolo de colina aceea.

Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă.

– Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor.

– Aici e?

– Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna.

Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum?

– Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared?

Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă.

– Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngreuna, stăpâne. E mai bun un cuţit.

– Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii.

Gared descăleca.

– Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta.

– Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea.

– Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi...

Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră.

– Nici un foc.

Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul