moale pe mâna ei. Prima perfuzie. Doar cortizon și glucoză, zice. Nu simt nimic diferit. Începe să mi se facă foame și mă uit la mărul de pe masă. Pare de plastic. La televizor, poliția tocmai l-a prins pe unul dintre escroci. Vârsta? mă întreabă. Patruzeci, răspund. Dreptul sau stângul? Dreptul. Notează. Mâine dimineață, să-mi fiți aici la 8, cel târziu. Sigur, sigur, zic și-i zâmbesc. Zâmbește și ea. Deja sunt a ei. Acum poliția l-a prins și pe al doilea escroc. Aștept să se termine perfuzia și mă uit iar la telefon. Stai, fată, liniștită, o să răspundă! O să vezi c-o să răspundă! zice aia slabă către ailaltă. Și proasta crede.

 

*

 

Martie 1992. Stăteam ascunsă într-o geacă urâtă de iarnă, galben cu negru, și simțeam cum amețesc de foame. De trei zile, de când mă urcasem în amărâtul ăla de autocar, mâncasem te miri ce și mai nimic. Îmi făcuse mama niște sandviciuri, dar, după o zi și ceva de drum, cașcavalul începuse să se topească și să se amestece cu miezul de pâine, rezultând un fel de pastă absolut dezgustătoare. Abia după ce am trecut granița dintre Ungaria și Austria au început să vină benzinăriile cu cafenele și magazinașe colorate, cu panouri luminoase și toalete curate. În România, la nici trei ani după comunism, încă ne pişam pe marginea drumului, în porumb sau în pădure. Mai să fac blocaj renal de cât mă ținusem până să ajungem la un amărât de hotel, undeva pe la Băile Felix. În noaptea aia, am dormit patru într-un pat dublu. Aveam o singură pătură, aspră, roșu cu negru, în carouri, și un cearceaf plic prea scurt. Dimineață, la micul dejun, ne-au dat o felie de pâine prăjită, pusă direct pe plită, și o cană cu ceai. În meniu scria și ceva de niște crenvurști, dar noi eram copii, ce știam noi?! Am curățat arsura cu un cuțit de uns și am mâncat pâinea.

Erau cinci autocare cu totul. Un fel de convoi bizar ce urma să ducă până-n Franța zeci de copii și profesori din București. Trei zile. Atât am stat pe drum. Mers întins, fără opriri, mai puțin una de cafea pentru șoferi și un mers la closet pentru noi, restul. Încercam să ne controlăm sfincterele și să ne ținem cât puteam de mult, ca-n cele cinci sau zece minute de pauză să ne rămână timp să căscăm gura prin benzinării. În România, la benzinării, abia începuse să fie benzină. Atât. Pe când ăștia din străinătate aveau de toate în benzinării: ciocolată, sucuri, pungi cu biscuiți, Toblerone, reviste, înghețată. Chiar și jucării. Muțunachi de-ăia din desene, moi și cu ochii cusuți, de care eu n-avusesem niciodată. Când n-ai, vrei. Asta nu trece cu vârsta. Nu mi-am luat însă nimic. N-aveam cu ce. Dar nici ceilalți nu aveau, așa că, la momentul ăla, mă simțeam aproape fericită.

La toaletă nu se plătea, hârtia era în trei straturi și săpunul făcea spumă și curgea verde sau roz. În România, ne spălam cu Irinel. Săpunul, așa se chema. Asta când nu aducea tata de prin alte părți vreun Fa pe care mama îl scotea cu grijă din cutie și-l aranja printre pulovere, să miroasă frumos, a străinătate.

Era deja întuneric când am ajuns la destinație, într-un oraș cu platani, catedrală și șampanie. În sala unde ne adunaserăm, deopotrivă români și francezi, era destul de frig, așa că am rămas cu geaca pe mine. Mi-aș fi tras și gluga pe cap dacă nu aș fi riscat să arăt bizar, și nu pentru că ușa rămăsese deschisă și era curent, ci pentru că eram nespălată și părul meu, tuns bob, arăta slinos. Un bec pâlpâia nevrotic în tavan. Fără să vrem, ne strânseserăm unii în alții, ca pinguinii, așteptând să ne auzim numele și pe cel al familiei unde aveam să mergem. Zici că eram la o decernare de premii unde fiecare francez din sală urma să primească, în dar, un copil român. And the winner is … nu înțeleg ce vorbește omul ăla cu chelie și costum. Îmi aud doar numele și ceva legat de o excepție. „Băi, ai grijă cu ăștia, că sunt plini de fițe! Vezi și tu cum îi perii. Zi-le și tu că vai, ce frumos e la ei, de-astea care să le meargă la suflet!” Așa mi-a spus Rareș. El mai văzuse francezi de când stătuse cu ai lui în Algeria, pe vremea lui Ceașcă. Rareș era șaten, cu ochii căprui și mă plăcea. De-aia cred că a și făcut fața aia lungă când a auzit că am nimerit la un băiat. Unul înalt, cu plete. Atât am reușit să văd în primele momente. Niște zile mai târziu, eram îndrăgostită și nu știam ce să fac cu mine. Până la urmă i-am spus-o. I-am spus-o așa, de-a dreptul, cu curajul și inconștiența tipică fetelor când încep să iubească. Aia pe care unii o numesc prostie. Dar n-au dreptate. Cine spune ăla este! Așa mi-a zis mama să mă apăr când râd copiii de mine, la școală. Pe vremea aia nu eram proastă, doar mai grasă. Eu și cu încă una, Otilia, eram alea din clasă cu ditamai curul. Din păcate, sfatul mamei nu mi-a folosit la nimic. Cui să-i fi spus așa ceva?! Cu Otilia n-aveam motive să mă cert. Eu o ajutam la matematică, iar ea îmi dădea din checul făcut de bunică-sa. Bunică-sa era brunetă, uscată și avea un ochi de sticlă la care mă holbam de fiecare dată când mă duceam la ei în vizită.

 

*

 

Așadar, în ultima mea dimineață în Franța am intrat în cameră peste francez, cică să-mi iau la revedere. Trecuseră deja două săptămâni de când stăteam la el acasă, așa că avusesem suficient timp să mă îndrăgostesc ca lumea. De fapt, știu și cum a fost: m-a întrebat o fată care era cu mine acolo, în schimbul ăla între licee. Mergeam pe stradă doi câte