doi, cu profesorii în față, să vizităm catedrala cea mare, din centru. Și ea era fix lângă mine și, cu ochii ridicați spre turla catedralei, mi-a zis: Auzi, mă, nu vrei să facem schimb? Că tipa asta la care am nimerit eu e una de-aia ca tine: citește toată ziua și are note bune. Am dat din cap că nu. Hai, fată, de ce ești naşpa? a insistat ea, dându-și părul după ureche. Ce, te-ai îndrăgostit? Uneori, ajungem să fim așa cum ne spun alții că suntem. Ca și cum ne-ar deschide ușa de la o cameră și ne-ar împinge înăuntru. Da, i-am spus, îl iubesc și nu ți-l dau!

M-am hotărât așadar să mă îndrăgostesc cu câteva zile înainte să plec. Doar că până atunci nu-i zisesem nimic. Și trebuia s-o fac. Să fac ceva extraordinar, la care să mă pot gândi când voi fi departe. Ceva pe care să-l pot întoarce pe toate părțile, pe care să-l revăd în minte ca pe un film, să-i învăț replicile pe dinafară și care să devină momentul meu de glorie, ăla care să rămână lipit pe dinăuntru și să mă ajute să mă simt importantă, frumoasă și mai puțin singură. Și poate chiar mai puțin grasă. Și pe care să i-l povestesc Otiliei. Așa m-am hotărât să o fac.

Era o vineri de dimineață, iar el stătea în pat, gol, sub o pătură. Știu asta pentru că mi-a spus-o: Nu pot să te pup de la revedere pentru că sunt dezbrăcat! Nu-i nimic, i-am zis, deși aș fi vrut să mă pupe. Eu trebuie să plec, am adăugat, dar nu m-am mișcat. Mi-am făcut ochii roată prin cameră, ca și cum aș fi căutat ceva. Lângă pat, o pereche de chiloți aruncată pe jos. A lui. Ăsta chiar e în curu' gol, m-am gândit și apoi am adăugat cu voce tare:

– Mă duce maică-ta la autocar. Vii și tu?

Iar el a dat din cap că nu. Că cică nu-i plac despărțirile. Și eu i-am spus atunci că nu e nicio problemă, deși nu mi-a picat bine. Apoi a tăcut ca prostu'. Cu mâna pe clanță, am rămas așa, în prag, și, ca în ziua aia când, mică fiind, am sărit în piscină la Giulești, fără să știu să înot, doar pentru că tâmpitul ăla de antrenor a zis că mă prinde, m-am uitat peste umăr și i-am spus la repezeală: Eu te iubesc.

Cuvintele au făcut zgomot. Ca o pereche de palme. La început a rămas așa, întins și nemișcat. Nu știu ce față o fi făcut, că mi-a fost rușine să mă uit la el. Închide ochii, mi-a spus după un minut lung cât o zi de boală și s-a auzit apoi cum a dat pătura la o parte. Când m-a lăsat să mă uit la el, chiloții de pe jos dispăruseră. Eu sperasem că-mi dă ceva. Un cadou, ceva de rămas-bun. Ca iepurașul ăla pe care i-l cumpărasem eu. Mi l-au pus într-o cutie de pantofi și, când l-am adus acasă, i-am spus să nu se uite și să stea cu mâinile întinse și atunci l-am scos din cutie și i l-am pus în palme. Era cald și tremura. Iar el s-a uitat pătrat și nici măcar nu știu dacă i-a plăcut. Doar a zis așa, ca pentru el, ce căcat mai e și ăsta? Așa a zis. El nu mi-a luat nimic. Doar s-a ridicat din pat și s-a apropiat de mine. Un pas, doi pași, trei, o mână împinge ușa în spatele meu, cealaltă mă apucă de ceafă ca și cum ar vrea să fie sigur că rămân pe loc. Închid ochii și-mi las gura strivită de a lui. Mai târziu, într-o parcare, cu valiza-n dreapta, cu mă-sa în stânga și cu inima făcută terci, aștept să mă urc în autocar și să mă întorc acasă. Nu mai văzusem până atunci un băiat doar în chiloți și gustul limbii lui în gura mea aproape că pălise în fața dungilor roșii de pe boxerii lui. La Romarta și la Cocor erau doar chiloți albi, de bumbac. Așa avea și tata. Era prima dată când vedeam chiloți de-ăștia.

 

Apoi totul s-a întâmplat foarte repede. Șoferul a spus că nu mai sunt locuri, dar că să nu ne îngrijorăm că a mai rămas, cică, un autocar, însă e în pană și va pleca peste trei zile și că cine vrea, poate să mai stea în Franța. Sau, la o adică, am putea să ne înghesuim câte trei pe două locuri, că oricum de dormit nu se punea problema și noi eram copii, doar nu aveam nevoie de business class. Așa ne-a zis șoferul și a început apoi să râdă singur de ce glumă bună făcuse el. Eu! am țipat, eu vreau să rămân! Fata aia care voia să facem schimb mi-a strigat că e un loc lângă ea, dar eu m-am prefăcut că n-o aud, iar mama francezului n-a înțeles, că fata vorbea în română. Așa că, până la urmă, mi-a luat valiza, a băgat-o înapoi în portbagaj și ne-am întors acasă. Mai avem puțin timp, i-am spus din prag și am împins ușa în spatele meu cu disperarea cu care am învățat să dau din mâini ca să nu mă duc la fund.

 

Șaptezeci și două de ore mai târziu, într-o luni de dimineață, mi-am așezat bagajul deasupra scaunului, am închis ochii și m-am lăsat târâtă către casă. Cică fusese nu știu ce defecțiune la cutia de viteze, dar acum era în regulă. Ba chiar aveam fiecare locul nostru. Iar eu aveam și amintiri bune de întors pe toate părțile. Cu fruntea sprijinită de geam, vedeam bucăți de oraș, de pădure, de șosea, de mașini, de piele, de munți, de cer, de parcări. Fel de fel de bucăți. Până să apuc să le văd în întregime, autocarul trecea deja la altceva, cu mine înăuntrul lui. Din când în când scotoceam prin geamantan