sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”.

Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii.

Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe. Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo-saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică. Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului. Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent.

Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după 1789 au eşuat.

Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular.

Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă, este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o existenţă ideală.

Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili