că te iubesc neînchipuit de mult; uite, chiar azi noapte am visat că un prieten, un fost coleg de şcoală, nu mai ştiu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care îţi semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făcea plăcere, deşi respingeam cu hotărâre pornirile ei pasionale; de altfel, cu câteva nopţi înainte, în împrejurări aproape similare (cu excepţia ceremoniei nupţiale) o altă fată, nu o mireasă ci una despre care se ştia precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea şi ea neînchipuit de mult şi eu mă simţeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit în pelicula ei de dragoste, îţi spun drept şi te iubesc neînchipuit de mult, aş zice, şi aşa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea existenţă de până acum, nu ştiu dacă mă înţelegi; iar dacă mă iubeşti şi tu neînchipuit de mult, după cum s-ar părea, poţi să faci abstracţie de persoana mea fizică atât de incorect îmbrăcată, n-are importanţă, nu ştiu dacă mă înţelegi şi te rog să ierţi discursul meu de cretin, vroiam să spun, şi aşa mai departe…” „E sigur că te iubesc”, mi-a răspuns ea încet, de altfel, trebuie să ştii că, făcând abstracţie de circumstanţe, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasă a fostului tău coleg de şcoală, deşi nu sunt mormonă, dar asta nu contează, şi aşa mai departe… „Constantinescule”, a spus arunci cu glas tare Iason, „ce tot mormăiţi voi acolo, ce tot te uiţi la nenorocita asta? E o scârbă, am găsit-o în mlaştini, aproape leşinată, pe când veneam încoace, i-am tras arunci şi câteva şuturi, ca să mă ţină minte, aş fi lăsat-o acolo, să crape în apă, pe trestii, dar o luat-o Petru, de milă” (aşadar, celălalt, mult mai tânăr, aproape un copil, se numea Petru) „şi a adus-o încoace.” „N-am luat-o de milă”, a spus Petru, „ci pentru că o iubesc neînchipuit de mult, deşi nici măcar nu ştiu cum o cheamă.” „O cheamă Zenobia, dacă vrei să ştii”, am spus eu, „şi e neînchipuit de frumoasă, aşa cum o vezi şi aproape leşinată, cum aţi adus-o voi pe când veneaţi din mlaştini, încoace; eu o cunosc mai de mult, dinainte de căsătoria fostului meu coleg de şcoală, şi aşa mai departe…” „N-are decât s-o cheme cum vrea”, a spus Petru, „poate s-o cheme şi Zenobia, dacă aşa vrea ea, eu o iubesc neînchipuit de mult de la prima vedere şi puţin îmi pasă de numele sau de căsătoriile ei.”

  Pentru că Petru se înfierbântase vorbind, poate că şi ceaiul cu gust de izmă începuse să-şi facă efectul, Iason începu să râdă; iar ca să poată face asta mai în voie se săltă mai sus, pe masă, poate dinadins, pe stomacul mortului aceluia sau al păpuşii de ceară care gemu, deschise ochii şi se uită disperat la domnul Sima.

  3. Pe când scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hârtiile pe care sunt înghesuite rândurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii şi v-aţi trece uşor vârfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei; şi ne-aţi vedea pe noi, fiecare la locul său, vorbind în gând sau cu glas tare; şi aţi înţelege că nimic din stările de până acum nu este imaginat, că toate s-au petrecut exact cum le relatez. O dată ajunşi aici, v-aş sfătui să vă opriţi o clipă şi să recapitulaţi, trecând uşor cu vârfurile celor zece degete de la mâini, cu ochii închişi, peste pagini; scăpaţi de cuvinte, în pelicula propriei voastre disponibilităţi, aţi afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricât aş dori, îmi e cu neputinţă să vi le comunic.

  V-aş sfătui, deci, să practicaţi exerciţiul acesta de recapitulare ori de câte ori vă încearcă îndoiala cu privire la adevărul spuselor mele; mie, de unde mă aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi şansa de a intra acolo unde credeţi doar că vă aflaţi şi aşa mai departe…

  4. Gândind că e momentul să intervină pentru a pune capăt unei situaţii care ameninţa să devină din ce în ce mai penibilă, domnul Sima se întoarse spre mortul acela sau spre păpuşa întinsă pe masa de sub fereastra care dădea spre mlaştini şi îi spuse încet: „Fii fără grijă, Dragoş, am să fac tot posibilul să te scap”, apoi i se adresă, cu glas tare, lui Iason: „tinere, te rog să respecţi casa în care te afli şi să nu mai stai pe masă; în plus, te-aş ruga să încetezi o dată cu râsul acesta abject şi absolut deplasat. Toţi cei de faţă sunt oaspeţii mei şi n-am să îngădui nimănui, niciodată, să râdă de ei în prezenţa mea.” „Uşurel”, îi răspunse Iason, dându-se jos de pe masă, spre vădita mulţumire a lui Dragoş care zâmbi, „să n-o luăm nici aşa, că doar oameni suntem, şi cum să nu râd de amanţii ăştia, uită-te numai la ei, uită-te la Constantinescu, şi la Petru, şi la javra asta”, Iason îşi sublinie ultimele cuvinte cu un bocanc bine ţintuit în pântecul suplu al Zenobiei, eu şi Petru am oftat simţind parcă noi înşine lovitura, domnul Sima schiţă un gest de indignare altminteri destul de reţinut, doar Dragoş zâmbi, acum nepăsător, „cum să nu râd de ăştia, uită-te numai la ei!” – şi poc! îi mai trase o lovitură de bocanc Zenobiei – „te apucă râsul numai când îi vezi, amărâţii dracului…” Şi poc! îmi trase şi mie o lovitură de bocanc…

  Fireşte, şi vă rog să reţineţi amănuntul acesta, oricine s-ar fi aşteptat să intervină ceva care să pună capăt dezlănţuirii de brutalitate josnică a lui Iason; se afla acolo, prinsă de o