grindă, o bardă bine ascuţită, oricare dintre noi ar fi putut, foarte uşor, să-i crape capul cu ea; sau domnul Sima, care avea în odaia de jos o puşcă, o văzusem eu, ar fi putut să dea fuga s-o aducă şi pac! l-ar fi înţepenit pe Iason pentru vecie, noi l-am fi ajutat apoi să-l arunce peste masă, pe deasupra lui Dragoş, pe fereastră, în mlaştini, putea fi sigur de tăcerea şi de complicitatea noastră; sau Petru, ar fi putut face apel la legăturile lor de prietenie, la anii petrecuţi împreună în şcoli, şi aşa mai departe; sau Zenobia, oh, dacă ar fi vrut, ar fi putut măcar să ţipe; sau Dragoş, adică nu, Dragoş era, poate, mort, aşa că n-ar fi putut face nimic, iar eu, care eram mult mai puternic…

  5. Odată, pe câmp, deasupra digului proaspăt consolidat după ultimele inundaţii, era un cer duşmănos, totul în jurul meu erau duşmănos, vrăbiile şi ciulinii încercau să-mi zgârie ochii, nu mă iubea nimeni, mă aflam într-un cerc de ostilitate dezlănţuită, acolo, în locul acela pustiu, şi vântul îmi vâjâia pe la urechi, mă şi durea o ureche, cea stingă, aveam nevoie de cineva, neapărată nevoie, ca să scap, să ies din cerc, aveam nevoie de cineva care să mă iubească măcar până trece primejdia, când am dat cu ochii de bolovanul acela de pământ, urât, negru, respingător; fireşte, bolovanul a tras asupra lui toate blestemele, toată ostilitatea cercului, m-a iubit, s-a ghemuit, s-a înnegrit şi mai tare şi a pleznit, încordându-se parcă şi răbdând chinul, pentru mine, pentru întreaga lume, pentru tot pământul aflat în primejdie; atunci vrăbiile şi-au văzut de treabă, au redevenit prietenoase, ciulinii au foşnit cât se poate de plăcut, o mare povară mi s-a ridicat de pe suflet, iar acum, nimeni…

  6. Aşadar, pentru că Iason, în ochii mei, reprezenta substanţa altui cerc şi n-aveam de gând să-i absorb ostilitatea, am spus cu glas tare, aproape dedamând: „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă peliculă; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord, dacă Petru ar fi de acord şi dacă domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare că ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiţi, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea să te duci dracului!” aici, ochii mi s-au îndreptat spre bardă şi era cât pe-aci să mă reped, dar m-am abţinut pentru că Zenobia, înţelegându-mă destul de bine, s-a ghemuit pe podea şi a început să absoarbă.

  Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea noastră, ploaia se oprise de tot, Zenobia, ghemuită pe podea, începuse să se înnegrească, ba chiar, pe alocuri, să pleznească parcă pe sub fâşia de plastic cu care era acoperită iar eu, privindu-l pe Iason care găsise că ar fi momentul cel mai potrivit să se pieptene cu un pieptene de os, mic, gălbui, simţeam cum creşte în mine dorinţa de a-i crăpa capul cu barda, când Petru, cuminte şi palid, a spus: „Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea voastră, Iason se piaptănă, Zenobia s-a ghemuit şi s-a înnegrit, are de luptat cu forţe mult mai copleşitoare, dar eu, Petru, cuminte şi palid, eu o iubesc şi ce mă fac? Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtând în mine imaginea ei aproape leşinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gând, prin păduri şi prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cârpe, voi ştiţi foarte bine câte arpe poartă în sine fiecare dintre noi, şi ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă când o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cârpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cârpele din el şi o va legăna şi îi va spune nani-nani şi aşa mai departe; iar eu am să plec singur, cuminte şi palid, şi voi o să mă duceţi în voi, nu-i nimic, aşa a fost să fie…”

  După acest lung discurs tânărul Petru tăcu, apoi deschise uşa şi coborî scara pe când noi, ceilalţi, cu excepţia lui Iason care continua să se pieptene, ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat peste Dragoş, afară, Zenobia s-a ridicat de pe podea şi a venit lângă mine, chiar Dragoş, cuprins de o neaşteptată curiozitate, s-a uitat peste el însuşi, afară; şi l-am văzut pentru ultima oară pe cel plecat dintre noi, depărtându-se în mlaştini, cuminte şi palid, purtându-se pe sine însuşi în braţe, ca pe un sicriu… „Aici”, ne-a strigat el, arătându-şi cu degetul întins inima, „aici e Zenobia, ă jamais, şi voi toţi, aici am să vă culc şi am să vă învelesc, în fiecare seară…”

  Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Ze-nobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fâşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cârpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amândoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.

  Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizând o clipă ochii, ne-a zâmbit neînchipuit de prietenos.

  7. Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cât timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pământul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

  După un timp, m-am dus cu Zenobia