la pădure – noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel – ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrânilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrâni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cât au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe câmp.

  Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfârşit; şi cum, în mlaştini, iernile sunt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mâinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decât o uşă şi o mică fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de câmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele devenea tot mai portocaliu.

  8. Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe când eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătând numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vânt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud.

  Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spunea că îl zărise trecând în direcţia oraşului); cât despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întâlniri, vroiam să-l uit.

  Din când în când, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe câmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu.

  Odată, când ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturându-mi mâna dreaptă, Zenobia fluturându-şi mâna stingă pentru că umărul meu stâng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dragoş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mână vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.

  9. Astfel am dus-o, săptămâni întregi, ca nişte cârtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întindea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfârşit; Zenobia îşi ir continua şoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei – rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresându-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele când îmi spunea că mă iubeşte neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întâlnit; venise iarna, o iarnă grea, cu viscole şi cu troiene de zăpadă, pământul şi crengile uscate din scorbură foşneau stins, apa din groapă abia dacă se înfiora când ne apropiam tremurătoarele buze de suprafaţa ei, numai, din când în când se auzea de afară, din lume, câte un urlet, pesemne viscolul, şi aşa mai departe, atunci tresăream şi strigam: „cine e acolo?” şi nu răspundea nimeni, dar, odată, cineva mi-a răspuns: „Eu sunt, domnul Sima.”„Domnul Sima? Ia te uită, domnule, ce surpriză!” şi m-am repezit spre fereastră dar n-am deschis-o. „Ia te uită, domnule! Să mă fi picat cu ceară şi n-aş fi bănuit că eşti dumneata. Cu ce ocazie pe aici?” „V-am căutat o grămadă”, mi-a spus el, „mă temeam să nu vă fi mâncat lupii care au trecut Dunărea, încoace; am văzut ieri un mânz, alerga înnebunit, sân-gele îi flutura ca o coamă, pe gât, îl muşcaseră lupii, eu nu ies niciodată fără puşcă.” „Păi dumitale îţi convine, ai puşca aia, din odaia de jos”, i-am spus, „pe când noi, adică Zenobia şi eu, îngropaţi aici ca nişte cârtiţe, n-avem nimic, facem dragoste şi atât; îmi pare rău că nu pot să te invit înăuntru, domnule Sima, nu e loc, dumneata m-ai invitat atunci, era loc, dar spune drept, ce te-a făcut să vii, pe viforniţa asta, până aici?” „Nu, că să vezi, v-am adus nişte ierburi, conţin vitamine, să le aveţi, la nevoie, sunt bune, deschide uşa să ţi le dau.” „Dumneata, domnule Sima, pesemne că eşti un lup şi vrei să deschid ca să tragi cu puşca aia în noi şi pe urmă să ne mănânci; ia vino mai aproape, să deschid fereastra, să constat că eşti dumneata, să mă conving.” Am deschis fereastra, domnul Sima s-a apropiat, am scos mâna afară, i-am pipăit faţa, mi-au îngheţat degetele, era chiar el, îl vedeam bine, plângea.

  „Hai, domnule Sima, eşti om în toată firea, fii bărbat, nu mai plânge”, i-am spus.

  Domnul Sima se clătina, mişcat de rafalele vântului. „Dumneata eşti un om fericit”, a suspinat el, „îţi convine să vorbeşti aşa, fiindcă te ocroteşte.” „Mi se pare că ai început să aiurezi, din cauza frigului, domnule Sima, eu stau aici, nu mă întreba cum, şi dumneata zici că mă ocroteşte. Cine mă ocroteşte? Nu cumva te referi la Zenobia?” „Ştii foarte bine cine”, mi-a spus el. „Ce să mai zic, domnule Sima”, i-am răspuns eu, „fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe. Dar să lăsăm tâmpeniile, să fim rezonabili, domnule Sima; ia spune, ce s-a întâmplat, de ce plângi?”

  Domnul Sima şi-a scos, cu degetul cel mare şi cu arătătorul de la mâna dreaptă – în stânga ţinea puşca – o lacrimă care îi îngheţase în colţul ochiului şi i-a dat drumul jos; acolo unde a căzut lacrima a rămas o gropiţă în zăpadă, abia vizibilă, cât o înţepătură de ac, şi atât, apoi