mi-a spus: „S-a întâmplat că am să mor curând, nu cred să apuc primăvara.” „Fii serios, domnule Sima”, am spus, „pari sănătos tun, ar trebui să alungi aceste negre gânduri.” „Ştii bine că este exact cum spun şi că plâng fiindcă aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii”, mi-a răspuns domnul Sima. „In plus, m-am îngrijit de toate, am lăsat casa şi ce mai am unei rude, un fel de văr de-al doilea, magistrat în judeţul Bacău, o să vină el să mă îngroape; am pus deoparte, pentru Zenobia, o rochie de la cine ştie ce străbunică, am găsit-o în pod, într-un cufăr, e putrezită, dar mai ţine; dumitale, ţi-am pregătit nişte pantaloni albaştri, cam peticiţi dar mai sunt buni, o cămaşă cu jabou, nişte ghete albe, cred că au fost de patinaj, acum nu mai au patine, n-am găsit altele, şi încă nişte lucruri, o pereche de ciorapi, nu mai ştiu ce, o căciulă, vi le aduc când mai vin pe aici, poate vă duceţi şi voi la oraş, trebuie să fiţi îmbrăcaţi mai omeneşte, nu merge chiar aşa; dar să trecem peste nimicurile astea, să ne gândim la Dragoş, fiindcă ţi-l las dumitale, ruda aia a mea ar fi capabilă să nu-l vadă şi să-l arunce la gunoi; ţi-l aduc aici cu masă cu tot, o să mă ajute el să car masa, când trebuie umblă, te ajută, mi l-a lăsat şi mie cineva, de mult, ai să-l laşi şi dumneata altcuiva, când o veni momentul, trebuie să măreşti scorbura, să încapă şi el aici, cu masă cu tot.” „Bine, domnule Sima”, i-am spus, „o să mărim scorbura, eu şi Zenobia, cu mâinile noastre, o să facem şi o mică latrină, pentru Dragoş, oamenii se ajută între ei.” „Dragoş nu are nevoi fizice”, m-a întrerupt domnul Sima, „şi n-o să te deranjeze deloc, stă liniştit pe masă, ca un mort sau ca o păpuşă de ceară, vorbeşte extrem de rar şi nu se ridică decât dacă e nevoie să te ajute la ceva, ştii foarte bine, am putea chiar să renunţăm la masă, am putea să-i aşternem pe jos nişte crengi uscate, poate să doarmă şi pe pământul gol.” „A, nu, domnule Sima, el e bătrân, dacă doarme pe jos ar putea să răcească, te rog adu masa, de ce să n-o aduci, ce-i dacă săpăm, cu mâinile noastre, eu şi Zenobia, doar ştii foarte bine că aşa trebuie, adu-l domnule Sima, cu masă cu tot, nu contează.” „Atunci am să-l aduc cu masă cu tot”, a spus domnul Sima. „Când terminaţi de mărit scorbura vi-l aduc, cu masă cu tot, acum trebuie să plec, se înserează, să nu vină lupii, rămâneţi cu bine.”

  Cât timp a durat convorbirea noastră, domnul Sima a plâns, după cum se obişnuieşte în asemenea ocazii; acolo, în viscol, lacrimile i-au îngheţat peste pleoape, de aceea, când a plecat clătinându-se în bătaia vântului şi târându-şi prin zăpadă puşca aia, avea ochii acoperiţi de o crustă străvezie, ca orbii cei mari, ca Homer de exemplu, iar noi, după ce ne-am îmbrăţişat, am închis la loc fereastra făcută din nuiele.

  10. Am scormonit intens, zile şi nopţi, cu mâinile noastre, eu şi Zenobia, până când scorbura a devenit suficient de mare ca să încapă masa, atunci ne-am aşezat umăr la umăr lângă fereastră, am depărtat câteva nuiele şi am privit afară, peste întinderea de zăpadă; ştiam că se încheiase o primă etapă a imensei noastre iubiri şi aşteptam, aşa cum unii îndrăgostiţi aşteaptă venirea copilului care să-i lege altfel şi să umple un gol inexistent văduvindu-i, în bună parte, de mângî-ierile cuvenite numai lor; ne supuneam blestemului acestui straniu transfer: cineva avea să ne roadă intimitatea, unul din bunurile noastre cele mai de preţ, şi aşa mai departe.

  „Noi n-o să ne iubim copilul, nu-i aşa?” îi spuneam Zenobiei.

  Ea gungurea ceva despre nişte cercuri mult mai puternice, faţă de care gândul nu poate nimic, mă sfătuia, parcă, să nu mă situez pe marginile lor, ca să nu mă arunce afară; de altfel, Dragoş nici nu era copil.

  Şi, într-o bună zi, au venit; mergeau amândoi prin zăpada înaltă, unul după altul, cărând masa aceea uriaşă deasupra căreia puseseră ierburile şi celelalte lucruri

  ! Ffăgăduite; i-am lăsat să ne strige, Zenobia mi-a făcut semn să nu le răspund, a aşteptat până ce ne-au strigat a treia oară, atunci a deschis, cu mâna ei.

  „Am venit”, ne-a spus domnul Sima, „vi l-am adus pe Dragoş, şi masa, şi ierburile, şi lucrurile făgăduite.”

  Atunci l-am văzut pentru prima oară de aproape pe Dragoş, altfel decât culcat pe masă; fără demnitatea stării de mort sau inofensiva încremenire moale a păpuşilor de ceară, părea un bătrânel oarecare; era încălţat cu opinci din piele de porc întoarsă cu porii în afară, purta nişte iţari şi o cămaşă lungă, de in, costumaţia lui ar fi putut părea la fel de normală şi cu câteva mii de ani în urmă şi astăzi, în vreun cătun de munte; avea părul lung, până peste umeri, alb-gălbui, zâmbea înfiorător de blând clătinând întruna din cap şi ţopăia în zăpadă, ţopăia mereu, poate de frig.

  I-am poftit în scorbură şi ei au intrat, cu masă cu tot, abia încăpeam toţi patru înăuntru.

  „Cam pute aici”, a remarcat domnul Sima, deşi uşa de nuiele rămăsese larg deschisă.

  Noi nu i-am răspuns, ne uitam la Dragoş cum clătina din cap şi ţopăia, cămaşa lui de în se freca de zdrenţele noastre, încercam să-i descifrez dansul, un fel de bătută pe loc cu salturi extrem de line, ca nişte plutiri de fulgi, la abia câţiva centimetri deasupra solului, urmate de izbiri brutale cu călcâiul drept, totdeauna cu călcâiul drept, în pământ, şi însoţite de uşoare chicoteli.

  „Ce faci?” l-am întrebat, punându-i cu blândeţe mâna pe umăr.

  „Bufnesc”, mi-a răspuns el clătinând din cap, pierdut parcă de fericire dar fără să se oprească din ţopăit.

  „Bătrânul e cretin?” l-am întrebat atunci pe domnul Sima.

  „E senil”,