mi-a răspuns acesta. „La vârsta lui, nici nu poate fi altfel; dar te ajută cu vasta lui experienţă, mişcându-se în luminosul întuneric al minţii îngropate în sine, ca o tradiţie, fără să-şi dea seama ce face şi de ce.” „Atunci să-l punem pe masă”, am propus eu.

  „Să-l punem”, a fost de acord domnul Sima.

  „Acolo n-o să vă deranjeze, o să stea cuminte, ca un mort; dar, fii atent, dacă vorbeşte vreodată, să ştii, că există, consoane pe care nu vrea nici în ruptul capului să le rostească, poate că le-a uitat, consoana r, de pildă; ca să înţelegi ce spune pui dumneata consoanele la locul lor.” „Le pun, domnule Sima, de ce să nu le pun, ce pierd dacă le pun? Numai sa stea cuminte acolo pe masă, şi să nu ne tulbure.”

  L-am ridicat pe Dragoş de subţiori şi m-am întors cu el spre masă, era nemaipomenit de uşor, ai fi zis că e umplut cu aer şi ţopăia în aer; domnul Sima dăduse jos ierburile şi celelalte, în locul lor l-am instalat pe Dragoş şi el a închis ochii, nu s-a mai clintit.

  „Vezi ce cuminte e?” l-a admirat domnul Sima; „nici n-o să-i simţi prezenţa, o să vi se pară doar o vagă respiraţie, de undeva, din adâncul vostru, n-o să vă deranjeze absolut deloc şi o să vă ajute, ai să vezi.” „Domnule Sima”, am spus eu, „de ce naiba mi l-ai adus tocmai mie? De ce nu l-ai dus altcuiva, de ce m-ai pricopsit pe mine cu el?” „Ştii foarte bine de ce”, mi-a răspuns domnul Sima. „Ba nu ştiu nimic, nu ştiu decât că m-ai pricopsit cu un copil bătrân, poate greşesc eu, poate că toţi copiii sunt bătrâni şi mie mi se părea altfel, poate că el trebuia să se nască din dragostea mea şi a Zenobiei, altceva nu mai ştiu.” „Atunci o să-ţi spună Zenobia, la timpul potrivit, ea poate că ştie; mi l-au adus şi mie alţii, e normal, acum trebuie să plec, ne despărţim, poate pentru totdeauna, am să mor curând.”

  Şi domnul Sima a început iar să plângă, pentru că aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii, apoi s-a apropiat de Dragoş, l-a sărutat pe frunte în mod, aş zice, solemn, şi a ieşit din scorbură; noi n-am închis imediat, ca să mai primenim aerul, deşi se făcuse al dracului de frig; domnul Sima a rămas, plângând, în faţa uşii.

  „Ce faci, domnule Sima?” l-am întrebat, „dacă nu pleci, intră măcar înapoi, vreau să închid.” „Aştept puţin, să-mi îngheţe lacrimile”, mi-a răspuns el.

  După un timp, când peste ochi i s-a format iar crusta aceea de gheaţă, a plecat bâjbâind prin zăpadă, ca marii orbi; mi s-a părut că apucă o direcţie cu totul greşită dar n-aveam de ce să mă amestec şi am închis bine uşa, în urma lui.

  11. Au trecut, după aceea, zile şi săptămâni, stăteam cu Zenobia în beznă, menţineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul, n-am să-l descriu, apoi lupii începură să ne dea târcoale, scheunau jalnic, era, poate, îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se aşternuse o pânză de gheaţă, trebuie să o spargem când ne încerca setea; rodeam, câteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gânduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cârpele noastre deschise, desfăcute până la soarele care probabil că mai exista şi până dincolo de el, departe, atât de departe încât distanţa se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburii; ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi acele zile, să le umpleţi cu tot ce ştiţi despre dragoste, cu tot ce credeţi că ştiţi, eu nu inventez nimic, şi aşa mai departe.

  Un timp, ce-i drept, Dragoş nu ne-a deranjat prea mult, atâta doar că îşi ţinea deschişi ochii care luceau ca două stele triste, dar, într-o noapte, i-am simţit respiraţia în ceafa mea, o uşoară adiere de aer m-a făcut să-i bănuiesc clătinările capului iar după tremuratul ritmic al crengilor aşternute pe jos şi după foşnetul veşmântului său de în mi-am dat seama că se afla, cine ştie de când, la câţiva centimetri de noi; mai mult ca sigur, clătina din cap şi ţopăia acolo, ascultând gunguritul Zenobiei; în plus, poate vedea tot ce vedeam noi în centrul peliculei, poate că ne rodea şi ierburile, ne murdărea mica latrină sau, ce era mai grav, se încălzea în cele mai intime cârpe ale noastre.

  „Ascultă, scârnăvie”, i-am spus, „(iartă-mă că folosesc cuvântul acesta dar n-am altul la îndemână) ce cauţi tu aici? Marş pe masă, porcule, şi încremeneşte acolo, dacă nu vrei să te arunc afară, ia te uită, domnule, ce-i trăsneşte prin minte! Să ne asculte şoaptele de dragoste, să ne spioneze fără pic de ruşine, viziunile! ei, nu, că asta e prea de tot! ia uită-te, domnule, până unde poate să ajungă cu neobrăzarea şi, fii atent, mai şi ţopăie, vita!” „Mi-e fig”, a bâiguit Dragoş. „Frig, pe dracu!” i-am strigat eu, bineînţeles după ce am pus la locul ei consoana lipsă, „care frig, ce frig? Nu mai ştii pe ce lume trăieşti, ai uitat ce lucru important se petrece aici, ai uitat de ce stăm ghemuiţi în scorbura asta? Marş pe masă şi altădată să nu te mai prind, că-ţi rup oasele alea medievale şi le dau lupilor, să le roadă.”

  Ce e drept, Dragoş a trecut, dintr-un salt, pe masă, fireşte cu ochii deschişi; dar mie, din clipa aceea, a început să-mi fie frig, ronţăiam întruna la ierburi, umărul mi s-a dezlipit de umărul Zenobiei; eram neliniştit, nu mai aveam pic de încredere în mine, în tot ce văzusem, îmi venea să plâng, să-i spun Zenobiei: „Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna şi în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuţit cu care eşti îmbrăcată e rece şi nici nu mă iubeşti măcar, dacă m-ai iubi ai face şi tu