ceva ca să termin cu nervii raţiunii şi cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta şi noi, ca oamenii, lângă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aş cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu aşa, în mizerie, cu cizmele sparte şi cu ciorapii uzi şi îngheţaţi, nu vezi? nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap că sunt predestinat şi aşa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu, poate că tu eşti, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? M-ai ales greşit şi nu mă mai iubeşti, ţi-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubeşti, asta e…”

  Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat câteva nuiele şi am rămas acolo zile şi nopţi, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada şi, câteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sunt la adăpost, aveam mici sentimente; dar noaptea, când cerul îşi desfăşura miriadele de stele deasupra noastră, mă simţeam necăjit şi mic şi murdar, îmi simţeam cămaşa găurită şi ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pământ şi îmi venea să mor; iar înăuntru mă pândeau ochii lui Dragoş, care luceau descurajant şi trist.

  Am stat aşa zile şi nopţi, nu mai ştiu câte, până când am simţit din nou, lângă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei.

  „Lasă-mă în pace”, i-am spus, „ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma şi nu mai respir, mai bine mor şi nu mai respir, fiindcă nu mă iubeşti, m-am convins şi aşa mai departe, nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap ce văzusem…” „Linişteşte-te”, mi-a spus Zenobia, acum nu mai gungurea, vocea îi era limpede şi melodioasă, „a fost greu, dar a trecut, s-a terminat.” „Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut şi cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sunt disperat, şi tu îi dai zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut când stăm până în gât în noroiul ăsta şi eu crap de frig şi senilul ăla se holbează la mine? Dacă nu faci ceva să mă scapi de el să ştii că mor, cu toate că ţie puţin îţi pasă, ştiu eu, te uitai după bărbaţi, în mlaştini, să ştii că mor, uite aici, la fereastră, sau ies afară să mă mănânce lupii, dacă nu mă scapi de putrezitul ăsta care nu-şi mai ia ochii de la mine.” „Linişteşte-te”, a repetat Zenobia, şi glasul ei suna ca un clopoţel de argint, „linişteşte-te, lasă-l pe Dragoş, el a făcut ce trebuie, erai între cercuri, pe margini, în gol, acum s-a terminat…” „Sigur, aşa zici tu, ca să mă linişteşti, am bombănit eu, dar, de fapt, mă liniştisem, mă simţeam liber, şi am adăugat: „N-am nimic cu Dragoş, ce să am cu el? stă cuminte, săracu’, la locul lui, şi eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.” „Acum nu te mai gândi, nu mai vorbi despre asta”, a murmurat Zenobia.

  „Te iubesc neînchipuit de mult”, i-am spus, „şi e cald în cârpele noastre.”

  Apoi m-am întors de la fereastră şi m-am uitat spre masă; cum era şi firesc, Dragoş închisese ochii.

  12. Vă rog să recapitulaţi în timp ce eu, ghemuit în faţa golului aceluia pe care l-am numit fereastră, ii” pândeam venirea primăverii; încet, încet, zăpezile se topiră, o adâncă seninătate îmi umplu inima când se ivi, din micşorarea lor, pământul negru, şi umed; băltoacele rămăseseră ca nişte mărturii de-a lungul văii; cât vedeam cu ochii, un fel de presimţire nehotărâtă a ierbii începu să acopere câmpul cu verdele ei, şi aşa mai departe; pe partea cealaltă a digului stuful părea că se trezeşte iar milioanele de insecte, până mai ieri invizibile, îşi reîncepură, ameţite, rotirea, în bătaia, cu fiecare zi mai caldă, a soarelui; din când în când ieşeam în faţa uşii, ca să chiui; chiuiam de două-trei ori, mă uitam peste câmp (de nu m-ar auzi cineva!) apoi reintram în scorbură; într-o buna zi am cules iarbă nouă, viguroasă, proaspătă, de pe dig, şi m-am întors cu tălpile cizmelor încărcate de noroi lipicios şi rece.

  În tot acest timp, Zenobia mă urmărea cu privirea din uşa larg deschisă a scorburei iar Dragoş continua să stea nemişcat, pe masă, de altfel nu mai deschisese ochii din ziua sau noaptea aceea, se speriase cumplit, nici nu ştiam dacă mai respiră; încet, încet, am început să ne facem nevoile afară, semn indubitabil de îm-primăvărare.

  Treptat, plimbările mele pe dig, prin stuf sau pe câmp, se prelungiseră; Zenobia începu să mă însoţească şi astfel, după zile şi nopţi petrecute într-o lume fără dimensiuni, începu ceea ce s-ar putea numi „o altă viaţă”.

  13. Odată (se împrimăvărase de-a binelea), umblam cu Zenobia pe câmp, chiar vorbeam despre asta când, ajunşi în apropierea locului denumit „la Puţul Popii”, am ridicat orbeşte de jos un bulgăre de pământ. „E un idol”, am zis şi însoţit de Zenobia m-am dus la un izvor pe care îl ştiam aproape (nu al lui Spiridon, care e mult înapoi). Acolo am topit bulgărele în apa izvorului şi, din interiorul lui, s-a ivit un idol de lut ars, un mic personaj rudimentar care îşi ţinea mâna dreaptă la gură făcându-mi parcă semn să tac (cultura Gumelniţa, o replică exactă se află în muzeul oraşului Bucureşti). Adaug că idolul acela, care îmi face şi acum semn are cunoscutele găuri în dreptul urechilor şi-şi ţine cotul drept rezemat în palma mâinii stingi.

  14. Ştiam un loc, la poalele pădurii, unde mlaştina devine râu adânc, mai de mult stăteam acolo pe mal, săpasem cu mâinile mele un scaun în pământ, copacii mă cunoşteau, câteodată le ceream creanga de care aveam nevoie, o pasăre venea să-mi cânte, dacă tăcea o rugam să continue.

  Ca să ajung în locul