acela trebuia să străbat o parte a pădurii, ea îmi arăta drumul printre raze portocalii, dacă era prea umed îmi deschidea altul dar mie nu-mi plăcea, abia aşteptam să ies la câmp deschis, pădurea ştia asta şi se supăra, vroia să mă zgârie, o dată a încercat să-mi scoată ochii cu multă şi feroce dragoste. Urma un câmp, mă oprea lumina orizontului prea brusc, strângeam pleoapele, era o pajişte verde, câţiva stejari se înălţau, răzleţi, îşi făceau semne de la distanţă, se furişaseră din pădure; pe sub ei mişunau ierburile, umblau şi ele schimbându-şi locurile într-o alunecare aproape imperceptibilă, pilcuri întregi, se vizitau, poate făceau dragoste, cele mai multe sunau ca nişte fire de sârmă, povesteau întâmplări dintr-o lume cumplit de vie, mi se strângea stomacul ascul-tându-le pentru că mă simţeam nepregătit pentru punctul lor de vedere în care ziua şi noaptea se contopesc într-o magmă gălbuie, stelele, în plină zi, îşi desfăşoară mersul pe sub lumina puternică a soarelui iar noaptea se petrece acelaşi lucru, doar că lumina devine sunet.

  I.

  Ca să mă smulg din îmbrăţişarea vegetală care m-ar fi putut anihila mă abăteam de-a lungul unei râpe, un fel de albie secată şi lungă de vreo două sute de metri, umblam cu soarele pe cap şi cu picioarele în umbră, era o albie a echilibrului, acolo îmi găseam justificări, fireşte îmi erau egale, o logică a stărilor mă împingea spre ele.

  În zilele dinaintea întâlnirii cu Zenobia, la intrarea râpei mă întâmpina un fluture, de obicei cafeniu, pesemne totdeauna altul deşi acelaşi (n-aş putea să explic), câteodată era alb, se balansa ca beat la stânga şi la dreapta mea, îi vorbeam cu glas tare, îi mulţumeam ca unui ghid amabil, mă săruta pe pleoape apoi se depărta şoptindu-mi că venirea mea le face plăcere, mi se ivea o floare, să zicem galbenă, o întrebam ce mai face, o mângâiam cu un deget, la câţiva paşi apărea năvala florilor anunţate de ea, totdeauna de culoarea ei, să zicem galbene (în alte zile erau mov sau albastre sau de alte culori, potrivite cu ale anunţătoarei), uneori mă atingeau din treacăt, parcă pentru a-mi atrage atenţia, câte o floare, din cele de data trecută, o întrebam despre celelalte, vorbeam frumos cu ea, se legăna cam tristă, puţinele ei surori care mai supravieţuiseră începeau să se ivească de te miri unde, ieşeau să mă vadă, le mulţumeam şi lor, le vorbeam despre strălucirea moartă a suratelor de prin serele oraşului, şi tot aşa, până la capătul râpei, acolo se termina şi câmpul, coboram o pantă bruscă, mă sprijineau câţiva copaci, ca să nu cad, până la apă.

  Vă rog să recapitulaţi această pagină mai mult florală şi, oricum, descriptivă, pe când eu aşteptam să se înstăpânească primăvara ca s-o pot duce pe Zenobia în lumea aceea sălbatică şi tandră şi indiferentă faţă de pieire, ghidat de-a lungul râpei de fluturele care semăna leit, acum îmi dădeam bine seama, cu zâm-betul şi cu şoaptele ei.

  15. Câteva zile mai târziu, rătăceam singur pe un ostrov, un şarpe se târa pe lângă mine, când am găsit, lângă o tufă, printre alte cioburi (cultura Boian, în mod stupid socotită pe atunci aniconică), un falus de lut ars. M-am aşezat pe un trunchi de salcie căzut în apă, mă gândeam să spăl de pământ falusul şi cioburile ridicate o dată cu el, stuful mă acoperea din toate părţile, nimeni n-ar fi putut bănui prezenţa mea acolo, am curăţat mai întâi cioburile, unul câte unul, şi le-am pus la uscat pe-o creangă mai groasă; când a venit rândul falusului am ridicat, fără să ştiu de ce, ochii şi am văzut apropiindu-se, printre trestiile mai rărite în partea aceea, o tânără fată, n-avea cum să mă vadă, mă întrebam de unde răsărise în pustietatea noastră, ea s-a oprit în faţa mea, pe mal, la nici douăzeci de paşi, şi s-a întins pe iarbă.

  „O să stea cât o să stea şi o să plece”, mi-am spus, continuând să frec, liniştit, falusul acela de lut; atunci mi-a fost dat să asist, ca martor nevăzut, la cel mai delirant exerciţiu erotic solitar pe care mi l-aş fi putut imagina; am lăsat falusul jos, pe o creangă, fata s-a liniştit; l-am reluat (cu jenă, pentru că străbăteam o etapă de înaltă puritate interioară) era ca şi cum aş fi apăsat pe un buton care declanşa nebunia; am repetat asta de câteva ori, ca să nu am îndoieli asupra forţei acelui obiect modelat cu mii de ani în urmă, până mi s-a făcut milă de fată şi m-a dezgustat curiozitatea mea, oricât mi se părea ea de pură şi de justificată; atunci am pus falusul deoparte; peste puţin timp, fata s-a ridicat şi a plecat fără să bănuiască nimic din toată întâmplarea.

  16. Altădată, mă aflam pe un mal pustiu, m-a cuprins o teamă, un fel de presimţire-panică, m-am aplecat să iau ceva ca să mă apăr, se aflau pe acolo câteva pietre, am ridicat una, la întâmplare, şi m-am pomenit în mână cu un capăt de ciocan din granit negru şi lucios, lucrat cu desăvârşită măiestrie; am început să caut atent, îmi trecuse spaima şi, fireşte, n-am găsit nimic în preajma locului de unde ridicasem capătul de ciocan; abia la vreo sută de metri mai departe am văzut, pe jumătate înfipte în mal, două urne funerare („cultura Câmpurilor de Urne”), una dintre ele modelată şi ea de cine ştie ce mână putrezită cu milenii în urmă, avea gaura denumită „fereastra sufletului” pe care şi astăzi unii locuitori ai câmpiei o fac în coşciuge ca să li se poată întoarce sufletul când simte nostalgia trupului părăsit.

  17. Vă rog să recapitulaţi aceste sumare date privitoare la disponibilitatea mea pentru o anumită „arheologie mediumnică” din pricina căreia am avut neplăcerea de a fi citat într-un opuscul despre inscripţii pe torţi de amfore greceşti ca descoperitor al unei ipotetice Apollonia, cetate greu de găsit; spun şi eu ce se poate spune în momentele când micul