idol îşi ia degetul de pe buze, şi nu mă interesează nici urnele funerare, nici ciocanele negre, nici falusurile de lut; dar cum cele relatate până aici ar putea sugera o forţă de solicitare specifică numai obiectelor străvechi, m-aş simţi tentat să amintesc legăturile mele cu altele, de pildă cu o pipă pierdută de două ori pe întinderea celor 700 de hectare ale mlaştinei şi care, după câteva zile, mi-a revenit în mod inexplicabil, aş zice umblând singură (vorbesc din când în când cu ea, o sărut, ţine la mine); aş putea înşira, exact cum s-a petrecut, atâtea şi atâtea, dar n-o fac, din decenţă; în plus, legat de disponibilitatea mai sus amintită şi nevăzând nici o deosebire între stări şi fapte, eu scriu aici (pentru că s-ar părea că scriu) despre dragoste, şi-mi place bâi-guiala care îmi dizolvă inteligenţa şi cultura ca să-mi deschidă alte porţi, îmi plac firul de iarbă, pisica şi beţişorul care ştiu exact cum stau lucrurile, îmi place ideea că, încă o dată veţi trece cu uşurinţă peste toate acestea socotindu-le ca de la sine înţelese.

  18. După un timp, apele mi-au adus o barcă putrezită, unul din sicriele acelea făcute din câteva scân-duri bătute în câteva cuie şi unse cu smoală, pe care şi le construiesc ţăranii de prin partea locului; cu ajutorul ei şi folosind drept vâslă o prăjină am început să cutreier mlaştina. De multe ori, culcat în barcă, ascultam zgomotul apei, al vântului, al trestiilor sau al vieţuitoarelor, n-am să le enumăr, am să spun doar că, împreună, ele alcătuiau ţiuitoarea linişte a pustiului; odată însă, am auzit un fel de grohăit ciudat a cărui origine, la început, în ciuda disponibilităţilor mele, mi-a fost cu neputinţă s-o determin; apoi, după un alt grohăit, ceva mai consistent, un glas, neîndoielnic omenesc, a strigat de undeva, din altă parte a stufului: „Bă, care împuţi balta?”

  Erau, aşadar, incontestabil, oamenii, dar, cu excepţia fetei aceleia singuratice, nu i-am văzut la faţă.

  În lungile peregrinări golite de gânduri dar pline de o fecundă integrare în miezul peliculei, pierdut printre cărările stufului acum de culoarea turcoazei, dacă se întâmpla să plouă trăgeam barca la mal şi, răs-turnând-o, mă adăposteam în aburii lăuntrici, pe când, deasupra, cerul bubuia. La întoarcere, mânam totdeauna în direcţia soarelui imens şi roşu, spre capătul digului, unde mă aştepta silueta de cristal a Zenobiei.

  „Eram îngrijorată”, îmi spunea ea, „îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva, când suntem amândoi n-am grijă, atunci putem muri împreună.”

  Mărturisesc că teama ei mi se părea de neînţeles şi nu realizam cum de putea să aibă, măcar pentru o clipă, senzaţia despărţirii; dar, intuind într-o măsură ceea ce mişună dincolo de aparenţele comunei maladii umane, păstram convingerea că ea, marea iubită liberă, nu putea să greşească.

  De altfel, mă cam îndoiam de adevărurile mele destul de grosolane, în dosul cărora ştiam că se află totdeauna gata oricând să le dezmintă şi altele, în stare să le desfiinţeze pe acestea din urmă, până la primele, destul de şubrede şi ele, dar toate, absolut toate, demne de încredere.

  19. Fireşte, nu despre adevăruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru că s-ar părea că scriu) ci despre cele de orice fel, chiar despre cele pe care le trec cu vederea deşi mi se par extrem de importante; ele îşi garantează existenţa activă mai ales prin refuzul lor de a se lăsa exprimate, refuz care nu le aparţine lor ci nouă, pentru că lor le este egal, şi aşa mai departe. Pare cam încâlcit ce spun, mă rog, n-am să insist, am să spun doar că, după una din peregrinările mele deloc meditative, i-am declamat Zenobiei: „Eu, dragă, după câte ştii, sunt ceea ce s-ar putea numi un citadin; m-am născut şi am crescut pe străzile Bucureştiului, acolo mi-am făcut, scuză-mă, studiile şi mi-am satisfăcut acum un an serviciul militar, în grajdurile unui regiment de cavalerie; acolo am avut presentimentul întâlnirii noastre, chiar certitudinea, aş putea spune, şi am scris o carte din care nimeni n-a prea înţeles mare lucru, cu excepţia unor referiri inteligente la Nerval sau la alţii, care mi se potrivesc ca nuca în perete; pe atunci locuiam în strada Leonida, nr. 5, dar mai apoi m-am mutat în antreul unui tânăr avocat, pe strada Puţul cu Plopi, colţ cu Astronomului, avea un câine de piatră la scară şi un proprietar italian; te rog să recapitulezi: seara îmi băteau în geam când o fată brună, când o fată blondă, ai fi putut jura că mă vizitează o spaniolă şi, respectiv, o suedeză, ambele îmi aduceau mere, dar să lăsăm… Apoi m-am mutat pe un coridor, la etajul nouă sau zece, şi aşa mai departe. Acum însă, nu ştiu de ce, aş da o raită pe la oraş, să văd cum se mai mişcă lumea pe acolo, e un motiv, oricât, aş vrea să mergi cu mine.” „Foarte bine”, a spus Zenobia, „să mergem, dar să-l luăm şi pe Dragoş cu noi, nu-l putem lăsa singur.”

  Aşa se face că în ziua aceea am desfăcut pachetul cu lucrurile dăruite de domnul Sima. Zenobia a găsit în el rochia şi o blăniţă de iepure; rochia, putredă şi îngălbenită de vreme, îi venea până peste călcâie, Zenobia a îmbrăcat-o după ce a împăturit frumos şi a pus pe masă plasticul acum cafeniu dar încă trainic; blăniţa a refuzat-o, din pricina căldurii excesive a ultimelor zile, şi cum în pachet nu se aflau pantofi, şi-a păstrat încălţămintea de papură împletită de mine ca să-i ferească tălpile de înţepături.

  Eu mi-am pus pantalonii albaştri dăruiţi de domnul Sima, cămaşa cu jabou şi ghetele albe, iar ca să fiu elegant în lumea oraşului către care ne îndreptam, mi-am instalat, în jurul gâtului, blăniţa de iepure; apoi l-am zgâlţâit pe Dragoş.

  El s-a trezit imediat şi a început să ţopăie şi să clatine din cap.

  „Lasă ţopăitul”, i-am spus, „mergem la oraş.”

  El n-a mai ţopăit şi