s-a aşezat cuminte în iarbă, pe creasta digului; apoi, fireşte, ne-a ajutat plin de râvnă să acoperim cu bolovani, pe cât s-a putut, intrarea scorburei; pentru asta i-am dat, ca răsplată, căciula; după care am pornit toţi trei, eu cu Zenobia umăr la umăr, Dragoş în urma noastră, spre nord, în direcţia oraşului, în ziua aceea, în mlaştini, se întorceau ultimele berze.

  Oraşul

  1. Când am ajuns la porţile oraşului ploua ca acum, adică turna cu găleata, rochia lungă a Zenobiei se târa greoaie prin noroi, încălţămintea ei de papură împroşca în dreapta şi în stânga deşi ea călca atât de uşor, abia dacă atingea solul; cât despre Dragoş, şuvoaiele de apă i se scurgeau de pe căciula udă peste pletele ude, peste cămaşa udă, până la opincile umflate şi moi; eu, unul, îmi storceam din când în când franjurile jaboului, aş fi fumat, nu se putea în situaţia aceea şi mă simţeam bine, mă încălzeau apropierea Zenobiei şi grija purtată bătrânului senil care mergea parcă dansând în urma noastră.

  În centru ne-am aşezat pe marginea trotuarului, în ploaie. Maşinile şi oamenii forfoteau de colo-colo şi i-am spus Zenobiei: „Tu, dragă, mă tem să nu răcim şi cred că ne e foame, ce-ai zice să mâncăm ceva şi să găsim un adăpost?” „Pentru asta ne-ar trebui bani”, a spus Zenobia cu un remarcabil simţ practic. „Să căutăm, cine ştie, poate găsim.”

  Am colindat străzile, ar fi fost o soluţie, n-am găsit decât doi-trei bănuţi, altădată găseam mai mulţi, acum nu, aşa că, până la urmă, am renunţat.

  „Zenobia, am spus, „pe mine foamea nu mă supără, îmi dă starea aceea plăcută, dar tu eşti fragilă iar Dragoş trebuie adăpostit, văd că ţie puţin îţi pasă pentru că dacă ţi-ar păsa ai putea găsi o soluţie, mâine mă ocup eu de toate, am destui cunoscuţi în oraşul ăsta; deşi majoritatea populaţiei mă ignoră, există câţiva oameni care mă apreciază, băieţi şi fete de vârsta noastră, mâine găsesc eu un adăpost pentru Dragoş, am să procur şi nişte mere pentru tine, acum însă m-am convins cât de puţin îţi pasă de noi.”

  Aici mi se pare necesar să amintesc greşita mea părere de pe atunci potrivit căreia Zenobia lăsa aparenţele să se desfăşoare cam prea nestingherite, precum şi nevoia mea, la fel de greşită, de a încerca să o stimulez, nevoie datorată mai mult naivităţii şi neîncrederii în mine, nu în eA. În asemenea momente vorbeam ca acum (spuneam şi eu nişte vorbe, dar câte-odată mă supăram, sincer mă supăram) şi ea, ca şi cum ar fi săvârşit o indecenţă, împlinea, când mă aşteptam mai puţin, unul din miracolele acelea mărunte care ni se par de obicei uimitor de banale şi de neînsemnate, legate de o falsă cauzalitate imediată şi menţinute în limitele admisibilului, în zona unui echivoc oricâhd capabil să accepte explicaţiile cele mai modeste şi mai fireşti.

  De data aceasta ea şi-a vârât mâna în buzunăraşul rochiei (nici nu-l observase până atunci) şi a găsit acolo câţiva bănuţi puşi pesemne de domnul Sima, erau puţini, nici nu doream mulţi, ne aflam lângă piaţă, am intrat într-un birt, am mâncat ceva lângă tejghea, în picioare, Dragoş ne privea zâmbitor, îmi trecuse supărarea, îmi venea să şi râd.

  Când am ieşit din birtul acela ploaia se potolise, felinarele îşi aruncau luminile ceţoase peste asfalt şi a trecut Măria pe care, înainte de plecarea în mlaştini, o vizitam uneori.

  „Gellu!” s-a minunat ea, „unde ai dispărut atâta vreme?” „Am fost la ţară”, i-am spus, „am dus-o bine, acolo.” „Ai slăbit”, mi-a spus ea, apoi s-a uitat la Zenobia, a măsurat-o din creştet până în tălpi, a văzut că ies aburi din ea, că fumegă, pe Dragoş părea că nu-l vede.

  „Şi acum unde te duci?” m-a întrebat.

  „Habar n-am”, i-am răspuns. Şi am adăugat: „La revedere, Măria.” „Vino să stai la mine”, a propus ea, „am un atelier nou, nu e departe, e liber.” „Regret, Măria”, i-am spus, „dar acum sunt, cum s-ar zice, logodit, ea e logodnica mea iar purtătorul ăsta de căciulă e prietenul meu, aşa că te salut.” „Puteţi veni amândoi”, a spus Măria (pe Dragoş îl ignora, în continuare), „măcar să beţi o cafea.” „Invitaţia ta mă ispiteşte, Măria”, i-am spus, „dar tu ştii că nu pot suporta ce pictezi, clăile alea de fân, şi aşa mai departe; acum doi ani, când te vizitam la atelier, pe strada Xenopol, erai pregătită, întorceai mai întâi tablourile cu faţa la perete ca să nu le văd, să nu mă înfurii.” „Le pot întoarce şi acum”, mi-a răspuns ea oftând, „trebuie doar să aştepţi câteva minute la uşă, până le întorc”.

  Ne-am dus cu ea pe strada Sălciilor nr. 12, în fundul curţii, unde îşi avea noul atelier, o încăpere destul de plăcută, ea nu locuia acolo, lucra doar, picta peisaje tâmpite, am aşteptat afară până a întors pânzele şi am intrat, ne-a făcut cafele, mie şi Zenobiei, pe Dragoş părea că-l ignoră mai departe. Măria ne-a spus că putem folosi atelierul câtva timp, până găsim o locuinţă, eu am invitat-o politicos să ne lase în pace că suntem obosiţi şi ea a plecat.

  „Mâine”, i-am spus Zenobiei după ce am stins lumina şi ne-am întins pe sofa în timp ce Dragoş se instala pe masa lungă a Măriei peste tuburile cu ulei şi pânzele îngrămădite acolo, „mâine, am să-ţi procur şi nişte mere.”

  * într-un gheţar au fost descoperite cadavrele perfect conservate a şapte aviatori dispăruţi cu 28 de ani în urmă deasupra Islandei.

  2. Am stat un timp la Măria, n-aş putea spune cât, ea ţinea la mine în felul ei încă de pe când jucam rugby, venea pe teren special să mă vadă, susţinea că îi plac grozav şi pohemele mele, după ce ne-am mutat la ea a mai venit câteva zile să ne vadă, căzuse pe stradă, se lovise la cap, i se rupsese un dinte, venea fără el, îşi ţinea palma pe