gură, îmi aducea cărţi de citit, se rezema de masa pe care dormea Dragoş, nu scotea o vorbă; Zenobia o dădea uşor şi blând, cu mâna, la o parte, ca pe o draperie, de câte ori îi stătea în cale, ea nu zicea nimic, ofta, îşi mângâia gura cu degetul arătător apoi ieşea brusc, aproape în fugă, mi se părea că plânge.

  3. Vă invit să recapitulaţi toate acestea fără a da prea mare importanţă unei anumite agresivităţi care s-ar putea să transpară în gesturile şi în limbajul meu; în mlaştini primisem chiar şuturi în burtă fără să mă opun, atunci gemeam fiindcă aşa trebuia aşteptând să se ghemuiască cineva pentru noi toţi; dar acolo mă domina evidenţa deschisă a marilor ritmuri pe care le pierdem, pe când în magma oraşului disperarea şi furia, altminteri zadarnice, se topesc mai greu; cu toate acestea, îmi place să susţin că şi aici înşelătoarea mea bruscheţe şi aparentul meu cinism nu sunt decât stridenţe fără importanţă ale unei seninătăţi subterane, mai dură decât toate furiile lumii, şi mai adaug că n-ar trebui să mire, de pildă, afirmaţia că în zilele despre care scriu (pentru, că s-ar părea că scriu) aş fi putut fără jenă să mă deschei la pantaloni în faţa Măriei privind-o ca pe ceva care oftează şi atât.

  În plus, ca să-mi feresc puritatea de ideea abjectă a unei stări virginale, am să adaug că, iubind puternic de la vârsta de patru ani şi jumătate precum mă asigură nesigurele date ale memoriei, am avut de-a lungul vremii destule iubite, deşi nu căutam asta cu tot dinadinsul, oh, ce mult mă iubeau, ce mult mă urau!

  Exista una, de pildă, acum e medic-primar, atunci era studentă, făcea practică la un spital, într-un orăşel de provincie, eu locuiam temporar în pădure, aveam un cal, veneam călare, o întâlneam în parc, legam calul de un copac secular, o conduceam în infern, era fericită; când am reîntâlnit-o, după un timp, în tramvai, într-un mare oraş, spunea că are doi copii şi că mă urăşte din toată inima, era aceeaşi, nu putea să uite infernul, spunea: „Mi-ai stricat viaţa, soţul meu e un om capabil şi cumsecade dar noaptea, când îmi trag pledul peste cap ca să fiu singură, mă bântuie amintirea acelor zile etc.” Vroia să mă ucidă, domnule, să mă arunce din tramvai, în plin mers.

  Exista alta, lucra la reprezentanţa unei case de filme străine, mă plimba în cupeu, îmi trimitea, iarna, liliac alb, ne îmbrăţişam într-un leagăn, o conduceam în paradis, era fericită; când ne-am reîntâlnit, după ani şi ani, mă ura din tot sufletul, avea în ochi numai cuţite şi pumnale, spunea exact ce spusese cealaltă, n-am să repet, aşa se întâmplă de fiecare dată, aşa sau altfel, fiecare credea că iubise, eu însumi crezusem la fel până când s-a ivit Zenobia, puteam să şi mor, puteam să mă sinucid, domnule, convins că o fac din dragoste, fără să ştiu că la puţini, la foarte puţini, le e dat să cunoască miracolul, n-aveţi grijă, nu vorbesc despre altceva, în timp ce Măria îmi aducea cărţi de citit şi tăcea convinsă poate, şi ea, că mă iubeşte, mi se părea că plânge, n-a-vea decât…

  * Observatorul astronomic din Kitt Peak a anunţat descoperirea vestigiilor unei stele care a explodat cu aproximativ 300000 de ani în urmă în constelaţia Lebedei.

  4. Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, venea tot mai rar pe la noi, avea ochii uşor bulbucaţi, îmi plăcea de ea, umbla năucă pe lume, se descurca binişor, o ajutau şi părinţii; odată, când m-a întâlnit singur pe străzi (ieşisem să fac rost de mere), m-a oprit şi m-a ţinut de mână aproape un ceas, îşi astupa gura cu palma, privea în pământ, nu scotea o vorbă.

  „Măria”, am încercat eu să-i explic, pentru că la urma urmei era fată bună, „ar trebui să ştii, că, mai demult, mi se întâmpla din când în când să joc table cu câte cineva deşi jocul ăsta nu-mi place şi puţin îmi pasă dacă pierd sau câştig; nu mă interesa decât ce zaruri dădeam; şi află că, din când în când, izbuteam să iau contact cu zarurile, aveam un fel de stare, n-am să insist, de fapt atunci ziceam în gând: „patru-doi” sau „cinci-trei” sau mai ştiu eu cât şi dădeam exact ce gândeam; câteodată ziceam cu glas tare: „ia să dau ei, domnule, un patru-trei, sau cinci-doi”, sau mai ştiu eu cât, şi chiar le dădeam, spre uimirea partenerului care zicea: „formidabil, domnule, le dai la comandă” – asta mi se întâmpla numai în momentele de slăbiciune sau de mărunt orgoliu, şi atunci celălalt mă punea să dau zarurile cu paharul, ceea ce n-avea nici o importanţă; dar erau şi zile când totul ieşea pe dos, când dădeam cu mâna mea tocmai zarurile care nu trebuiau date, înţelegi? Le ştiam dinainte, le spuneam în gând cu teamă şi cu speranţa că n-am să le dau şi mă gândeam, pe unde greşisem, în afara jocului, fireşte; mă îngrijorau tendinţa şi capacitatea mea de a-mi face rău singur, faptul că redeveneam o fiinţă cu două voinţe când socoteam că scăpasem de asta, mă rog, n-am să intru în amănunte; oricum, mă simţeam mâhnit, celălalt era convins că mă necăjeşte pierderea unei nenorocite de partide, avea şi el punctul lui de vedere, cum să-i explic? Uite, eu stau aici ca un cretin şi-ţi înşir tâmpeniile astea profund adevărate pe care sunt sigur că nu le crezi sau dacă le crezi, că nu le dai prea mare importanţă pentru că ai şi tu punctul tău de vedere, de ce să n-ai, ca orice om? Nenorocirea e că punctul ăsta de vedere te face să plângi, uite că tac şi treaba ta…” Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, ţinân-du-mă de mână, acolo, în stradă, unde o întâlnisem pe când, de fapt, pornisem să fac rost de nişte mere…

  * în Olanda, la Circul Renz, o