5. Înainte de a pleca în mlaştini se întâmpla câteodată să mai citesc şi ziarele dar într-o bună zi nu le-am mai putut suporta vulgaritatea şi pornografia monstruoasă. (Ar trebui poate adăugat că pornografia pomenită aici nu are nimic comun cu sexualitatea de care a fost legată vreme de secole numai ca să murdărească şi una din ultimele şanse ale omului de a reîntâlni pierdutele adieri ale începutului; ar trebui adăugat că pornografia mai sus pomenită dospeşte în aberaţiile bunului-simţ comun şi, mai ales, în agresivitatea fără precedent a puterilor, dar să lăsăm…)

  Totuşi, câteodată, ca să mă dezgust şi mai mult, citeam şi ziarele; ocupaţia aceasta sporadică nu-mi răpea cine ştie cât din ceasurile destinate lecturii tomurilor vremii, adevărate urinoare solid construite şi prevăzute cu instalaţii subtile, ultraperfecţionate, din robinetele cărora curgea teoria, şuşotea poezia, să vomiţi nu alta, înţepenite, gata să te înhaţe în fălcile lor de lemn; pe acestea le citeam cu dârzenie, din scoarţă în scoarţă, nu scăpăm o literă: „dacă am început, trebuie să merg până la capăt”, îmi spuneam, era una din probele cele mai dure pe care mi le impusesem, şi aşa mai departe.

  Lectura sporadică a ziarelor îmi oferea şi o compensaţie: mizeria lor îngăduia o oarecare superficialitate, relaxantă de cele mai multe ori: citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze tăiam cu foarfecă şi lipeam tăieturile pe o coală de hârtie albă; astfel, la câteva luni o dată, când se strângeau mai multe fragmente scăpate din pornografia inconştient-inten-ţionată a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care ştirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutură, deveneau destul de instructive, pentru că găseam în ele lucruri şi fapte asupra cărora s-ar fi putut medita.

  Ar trebui să mai adaug că la fiecare lectură a buletinului meu mă surprindea, printre altele, o sărăcie persistentă a fabulosului colectiv, dacă mă pot exprima aşa; în afara câtorva extrem de puţine şi de vechi obsesii, numărul ultra-redus al noutăţilor demonstra, încă de pe atunci, că acest domeniu fie că se afla într-un moment de impas, ceea ce n-ar fi de mirare, fie că îşi mutase pe alte zone, încă obscure, dovezile de manifestare.

  Oricum, fenomenul mi se părea strâns legat de mutaţiile pornografiei mai sus pomenite, amin.

  Spun toate acestea pentru a face înţeleasă intercalarea în textul de faţă a unor vechi extrase din buletinul meu de ştiri, redate aşa cum au apărut în ziare; ele sunt marcate cu o steluţă şi, oricât ar părea de fragilă înrudirea lor cauzală, fac parte din cercurile mai largi ale mişcărilor mele de atunci…

  * Tânărul pictor Bruno Mendoza, 23 de ani, şi-a încheiat perioada de creaţie în fundul unei grote de unde, după trei zile şi două nopţi, a revenit cu 9 pânze şi 27 desene lucrate în semiobscuritate.

  6. Atelierul Măriei aducea, într-o oarecare măsură, cu odaia de sus a domnului Sima. Zenobia pretindea chiar că ar fi una şi aceeaşi, până şi fereastra, deşi nu dădea spre mlaştini, se afla la locul ei.

  Aici, pe o mică etajeră roşie aşezată în stânga ferestrei, se aflau adunate câteva obiecte; necesitatea de a le enumera, pe care o încerc acum, nu este de natură descriptivă. Ea face parte poate dintr-un ritual pregătitor menit să reunească ceea ce, aparent, desparte, lată-le:

  Un bol de sticlă, vid, rotund şi transparent. La stânga lui, o statuetă arhaică: Cybele, şezând; vremea i-a ros trăsăturile multiplicându-i-le sub vălurile ştergerii care îi subliniază melancolica nepăsare; senină şi calmă, ea îşi ţine mâinile în poală.

  La stânga ei, un mic leu de bronz privea încordat spre stânga; creştetul lui, cu coamă cu tot, nu depăşeşte mijlocul Cybelei.

  Deasupra lor, lucrată în metal cenuşiu şi prinsă în perete, litera U, gotică.

  Sub etajeră, o cheie veche, ceva mai mare decât cheile obişnuite…

  * Vrând să-şi transforme curtea într-o grădină zoologică tăcută şi paşnică, John Fairnington, din Branxton, a populat-o cu animale făcute din beton.

  7. In prima zi când locuiam la Măria, spre seară, am găsit în faţa uşii, pe pragul de afară, un fluture de noapte. Corpul lui greoi, pufos şi mare cât un pui de vrabie, zvâcnea din când în când, apoi încremenea cu aripile desfăcute. Ca să-l feresc de tăişurile reci ale nopţii l-am luat, nu fără dezgust, şi l-am pus într-o cutie, pe masa de sub fereastră. (Ar trebui să adaug câteva amănunte despre cutia aceea de carton roşu căreia, datorită obiceiului meu de a da nume obiectelor, îi spuneam Intimitate, dar mă tem să nu îngreunez o înţelegere şi aşa destul de vagă.)

  În dimineaţa următoare, un Ritm duşmănos mi-a dat târcoale, vibra, ciripea, zbârnâia, izbea în geam, troz-nea în varul pereţilor, îl simţeam pretutindeni, real şi perfid.

  Ca să mă apăr am început să-mi pendulez capul spre dreapta şi spre stânga, era o ameninţare, el s-a restrâns, s-a comprimat, a devenit foşnet, din ce în ce mai localizat, o unghie care zgâria uşurel pe dinăuntrul cutiei de carton de pe masă.

  Atunci mi-am amintit de fluture, am luat Intimitatea şi am deschis-o; fluturele a ieşit, era încă viu, încerca să se târască greoi spre un ungher mai întunecos, l-am aruncat afară.

  A doua zi, am găsit înşirate pe prag şase aripi de fluture, identice una cu alta, le-am recunoscut imediat, erau ale lui toate şase, nici urmă de restul corpului, le-am ars acolo unde le găsisem.

  În cea de-a treia dimineaţă, pe când vroiam să ies, am regăsit, aranjate cu grijă pe pragul de afară, cele şase aripi, neîndoielnic aceleaşi, le-am ars din nou, apoi m-am reîntors în atelier, m-am aşezat pe scaun cu faţa la perete şi am început să aştept, ştiam că trebuie să aştept…

  8. Fireşte, spun numai ce se cuvine, adică lucruri aparent mărunte, conştient că până şi ele