par uneori cam trase de păr, acesta fiind modul lor de a se lăsa văzute; e ca şi cum, „încercând să povesteşti un munte cu avalanşele lui cu tot”, s-ar lăsa povestită numai o pietricică sau ceaţa de la gura prăpastiei; dar sunt convins că până şi în tăcerea lor se poate desluşi câteodată geamătul încleştării dintre vârf şi abis.

  De asemenea, relatând lucrurile acestea cam greu acceptabile nu încerc să descurc trama în care vier-muiam orbit mai mult sau mai puţin de propriile mele retine: la început mă încăpăţânam să înţeleg, în sensul obişnuit al cuvântului, dar înţelegerea aceea nu putea atinge decât ecouri venite de foarte departe şi care abia pâlpâiau, ca nişte raze pe ducă; cu timpul, explicaţiile se transformau în portiţe pentru noi capcane, născute din ele înşile.

  * Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adâncime de 1,50 m, se pregăteşte să petreacă 206 zile în condiţii similare.

  9. În zilele acelea izbutisem să procur, în afară de mere, şi o cantitate infimă de mălai; acesta, fiert cu foarte multă apă, devenea terci; lăsat să se răcească el constituia hrana noastră de bază, o hrană infamă, aş putea zice, care ne-ar fi dezgustat profund dacă i-am fi dat vreo atenţie.

  Oricum, permanenta stare euforică în care trăiam pe atunci ar putea fi pusă pe seama nutriţiei, explicaţie, după cum mi-am dat mai apoi seama, pe cât de logică pe atât de cretină.

  Nici vorbă, disponibilităţile noastre, mai ales ale Zenobiei, ne-ar fi putut rezolva cu destulă uşurinţă micile mizerii ale vieţii dar niciodată nu ne-a trecut prin minte să le folosim pentru asemenea nevoi; iar dacă o dată sau de două ori am vârât câte o monedă în cutia unui telefon sau a unui cântar public şi ne-am ales cu câte o poală de mărunţiş, aceasta a constituit pentru noi un joc: am văzut că se poate şi, fără să ne mirăm sau să repetăm, am lăsat să se poată.

  10. Totul se desfăşura după legile unei ciudate nepăsări-active; datorită ei, cele mai neînsemnate gesturi căpătau greutate pe când limitele voinţei-con-ştiente deveneau din ce în ce mai instabile: orice se întâmpla părea, în acelaşi timp, constant şi reversibil, cert şi înşelător, dar mai bine să vorbim despre altceva…

  În acele zile, Zenobia se adapta noilor condiţii ale existenţei noastre; era o adaptare fluidă în care viaţa obişnuită nu se deosebea cu nimic de viaţa presimţită; ea le turna una în alta, gesturile şi cuvintele ei se aliniau într-o modestie obscură şi plană căreia numai rămăşiţele orgoliului meu mai încercau, din când în când, să i se opună.

  Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea şi spaimele ei erau de altă natură: ea tresărea şi se speria la orice foşnet, auzea cum se mişcă umbrele pe ziduri.

  * în Venezuela, membrii unei expediţii au descoperit întâmplător o pădure care creşte într-o peşteră subterană. Pădurea, formată din copaci foioşi, înalţi şi atât de deşi încât a fost nevoie de topoare speciale pentru a se putea croi un drum, are frunzişul verde în care clorofila se formează fără ca razele soarelui să pătrundă în peştera subterană.

  11. Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenţă.

  Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.

  Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amândoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe când, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.

  În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămî-nând într-un fel aceleaşi.

  Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mânia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.

  * De 33 de ani doctorul William Bean notează cu atenţie ritmul creşterii unghiei de la degetul mare al mâinii sale stângi.

  12. Zenobia îmi ghicea gândurile, toate gându-rile; odată, stăteam tăcuţi amândoi, Dragoş dormea pe masă; eu citeam ceva despre acea auditoare şi confidentă a străfundurilor, măicuţa Mechtilde de Magde-bourg care, cu un mileniu şi ceva în urmă, bântuită de viziuni ale infernului, vestea apropiata domnie a urii veşnice.

  „De ce ură veşnică?” m-a întrebat Zenobia.

  „De unde ştii?” am spus.

  „Ce să ştiu?” „Despre Mechtilde…” „Care Mechtilde?” s-a mirat Zenobia; iar când i-am spus ce citeam mi-a mărturisit că nu ştia nimic despre nici o Mechtilde dar că nu suporta ura; vorbise aşa, într-o doară, şi părea mai mirată decât mine, mai speriată chiar, ai fi zis că vroia să-şi ceară scuze.

  * Plajele litoralului peruvian al Oceanului Pacific au fost invadate de uriaşe meduze multicolore, smulse de furtuni din adâncuri.

  13.