Altădată, când am căpătat două bilete la circ, am stricat fără voia mea spectacolul unui biet hipnotizator. Acesta lucra cu un băiat de vârsta noastră care trebuia să ghicească, legat la ochi, numere de pe buletinele de identitate ale spectatorilor, şi aşa mai departE. În seara aceea eu şi Zenobia eram bine dispuşi, spectacolele de circ ne-au plăcut totdeauna, aşa că i-am spus, în glumă, Zenobiei: „Ce-ar fi să-l fac pe băiat să vină la mine?”

  Zenobia a pufnit în râs, eu am şi uitat ce spusesem, nu mă interesa, când băiatul acela legat la ochi a dat buzna peste mine, tocmai în fundul sălii, unde mă aflam; asta s-a repetat de trei-patru ori, numai ştiam cum să scap, spre disperarea hipnotizatorului, până când publicul a început să fluiere; a urmat apoi alt număr, şi altul, până la sfârşit… „Te-ai jucat frumos”, spunea Zenobia, în drum spre casă, vrând parcă să şteargă gustul penibilului pricinuit de jalnica mea exhibiţie.

  * Michel Lottito, în vârstă de 28 de ani, a reuşit în 12 zile să mănânce aproape în întregime o bicicletă în greutate de 7 kilograme.

  14. Stăteam în norul meu şi mă uitam; de fapt nu căutam nimic, stăteam ca într-un abur transparent, zilele se scurgeau lente, aproape nu ieşeam din casă. Zenobia lipsea mereu, susţinea că trebuie şi ea să lucreze, în noaptea fără de sfârşit a lumii urlau aceiaşi lupi, luceau aceleaşi stele.

  Într-una din zile, spre seară, Zenobia m-a sfătuit să mai ies un pic la aer, să mă plimb, „eşti palid de tot”, spunea, „du-te să cumperi nişte sugativă galbenă, sau ce vrei tu.”

  Am plecat, se înnorase, exista o mică papetărie prin apropiere, Zenobia pomenise numele câtorva străzi, pe ele trebuia să merg şi nu pe altele, dacă m-aş fi abătut din drum s-ar fi mişcat altceva.

  Străbăteam străzi arhicunoscute, vedeam ca prin ceaţă oameni cu feţe albe sau verzi, erau nişte case, cineva striga de la o fereastră deschisă: „Ioanaaa!”, o femeie scăpase din mână la trecerea mea câteva monezi, le auzeam sunând, se aplecase să le culeagă de pe asfalt, mă duceam să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.

  Apoi, fără nici un motiv, m-am abătut din drum; începuse să picure, se scutura un nor, în stânga mea se afla strada Palade, o stradă mică şi liniştită, deasupra ei cerul părea un cort uriaş tapisat cu planete albastre care pluteau calme de la o zare la alta, acolo nu se putea să plouă; aveam senzaţia că pătrund pe aleea unui cimitir, un rest de slăbiciune mă făcea să mă întreb, vag, de ce mă abătusem din drum, ce căutam pe aleea unui cimitir.

  Pe strada aceea, mergeam, cu ani în urmă, spre şcoalĂ. În drum, scoteam limba la oameni, dacă trecea vreun şchiop i-o luam înainte şchiopătând; acum, după câţiva paşi, l-am văzut venind dinspre celălalt capăt al străzii pe unul dintre prietenii mei, îmi făcea semne de departe, părea că vine la o întâlnire dinainte fixată.

  Prietenul acela, al cărui nume nu l-am ştiut şi cred că n-am să-l ştiu niciodată, era un băiat destul de înalt, mai mult blond, am impresia că purta totdeauna cămăşi albe cu gulerul răsfrânt, oricine ar fi spus că arăta bine. Prima oară îl întâlnisem în Gara de Nord, cu câtăva vreme înainte de plecarea mea în mlaştini, mă aflam în sala de aşteptare clasa a doua, stăteam pe o bancă, habar n-aveam ce căutam acolo, în orice caz nu mă gândeam să plec nicăieri, aşteptam pur şi simplu, era îmbulzeală, câteva sute de oameni…

  L-am văzut, peste mulţime, la celălalt capăt al sălii, căuta şi el parcă pe cineva; când a dat cu ochii de mine a ridicat mâna, se afla încă în prag, mi-a făcut semn; am ridicat şi eu mâna, pe el îl aşteptam; a venit spre mine, ne-am îmbrăţişat, s-a aşezat alături, pe bancă, am vorbit câteva ore, spunea că se ocupă cu un fel de măsurători (de terenuri, de drumuri, n-am prea înţeles), i-am dat şi eu unele noutăţi despre mine, eram convinşi amândoi că ne cunoşteam de când lumea, el îmi spunea pe nume (îmi dăduse un nume aiurea, cred că îmi spunea Scarlat, nu l-am contrazis, n-avea nici o importanţă), abia când a plecat mi-am dat seama că atunci îl întâlnisem pentru prima oară şi că uitasem să-l întreb cum îl cheamă.

  Acum, pe strada Palade, prietenul meu fără nume mi-a întins mâna şi mi-a spus repede: „Te-am aşteptat la cimitir.” „La cimitir? Ce să caut la cimitir?” m-am mirat eu.

  El m-a privit o clipă, pe urmă a spus: „la înmor-mântare; a murit Constantin.”

  Apoi mi-a dat mâna grăbit şi a plecat; începuse să plouă pe strada Palade, n-am apucat să-l întreb de unde îl cunoştea pe Constantin, de unde ştia că îl cunoşteam şi eu, n-avea importanţă, m-am dus să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.

  Când m-am întors acasă i-am povestit Zenobiei abaterea mea din drum şi celelalte, de altfel îi povesteam în fiecare seară tot ce făceam în timpul zilei, recapi-tulându-mi astfel obişnuitele pendulări între mizeriile orgoliului şi meschinăria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia să ajung singur la capăt, a tăcut şi atunci dar fiindcă era lângă mine totul părea limpede în cercurile noastre.

  * La Grenoble, Christian Schaller a fost atacat cu lovituri de karate de două femei care, după ce i-au luat actele şi portofelul cu 800 franci, au dispărut, pe cât se pare cu o maşină în care se aflau doi bărbaţi.

  15. Îmi e nespus de greu s-o situez pe Zenobia în cadrul ei real, nu pentru că n-aş vrea ci pentru că de prea multe ori cuvintele întunecă ceea ce vor să spună; un amărât de fard peste paloarea feţei n-ar fi în stare să redea vederii nimic din frăgezimea ei lăuntrică; în plus, ea bombăne mai toată ziua (încă de mică bombănea jucându-se cu păpuşile ei de cârpă),