16. Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente şi nu se chinuie să fie; prin ea, eclipsele dispar într-o seninătate care absoarbe totul, pentru ca mai apoi o simplă vorbă de-a ei legată de cine ştie ce banală grijă casnică să le readucă acolo unde nici n-ai bănui că sunt posibile.

  În toate acestea, ea rămâne o fetiţă cuminte şi naivă; câteodată însă e de o încăpăţânare nemaipomenită, nu spune decât nu şi nu; atunci toate argumentele mele devin inutile şi e nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că împotrivirea se datora „trecătoarei mele ieşiri din cercuri”, ca să folosesc cuvintele ei. Fireşte, asemenea momente m-ar mâhni adânc dacă n-ar cuprinde şi ele ideea consolatoare că, din toată lumea asta, ea m-a ales pe mine.

  De fapt, Zenobia susţine că tot ce fac e foarte important şi se necăjeşte de câte ori îmi pierd încrederea în mine, ea e convinsă că drumul vieţii mele îmi cere să mă mişc, orice s-ar întâmpla, numai pe el şi că, de-a lungul lui, în orice clipă, se află lucrul către care mă îndrept, chiar dacă uneori îl uit sau îl ignor.

  17. M-a umilit descrierea săracă şi profanatoare a Zenobiei. Din pricina asta, câteva zile n-am mai scris un rând; ar fi trebuit, totuşi, să ştiu de la început că pângăresc o zonă care, datorită structurii şi deprinderilor mele, se lasă transcrisă, şi încă destul de vag, numai prin mijlocirea a ceea ce numesc pohem; ar fi trebuit să nu uit că, altfel, tentaţia de a o descrie cât de cât aduce după sine texte a căror inocenţă artizanală nu are decât un merit: acela de a mă situa în afara literaturii…

  18. Înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul când trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar când ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.

  Vara, când oboseam sau când arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcâmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.

  Iarna, pe şosele pustii, vântul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vâram câteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo până se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsând altora locul.

  Aşa se face că, pe când locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mâncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.

  La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors până unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu până la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.

  Cât a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrând parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemu-isem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborât.

  Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scânduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise câteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.

  Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?”, am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul”, se ghicea un drum în beznă, pe lângă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnând vitele şi scârţâit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfârşit de lung; izbeam în dreapta şi în stânga, orbeşte, cu sacul de mână, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atâţia câini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învârteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit niciunul să alunge haita.

  La capătul satului m-am oprit să răsuflu, câinii rămăseseră în urmă, le auzeam mârâitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lângă un pâlc de salcâmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adânc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.

  După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din când în când şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bâjbâit pe fundul gropii până ce am găsit, apoi am adormit.

  Când m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Câinii se liniştiseră. Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zic că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa