se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie gal-ben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pâlc de salcâmi, m-am culcat la umbra lor.

  Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din când în când, prinsă la gât cu o cureluşă subţire.

  * Concursul anual de la Montemesola – pentru cea mai frumoasă mustaţă – - a fost câştigat de grecul Nicolas Stassinos, posesorul unei mustăţi de 60 cm.

  19. La început, când pui degetul pe un lucru şi lucrul acela se aprinde nu e deloc vesel, te apucă şi spaima; de obicei după aceea începe revanşa, cu subtilităţile greu de discernut ale conştientului, începe chinul de a nu fi sigur dacă doar ai presimţit aprinderea sau dacă ea s-a produs pur şi simplu la atingerea degetului tău.

  E greu să te obişnuieşti cu gândul că ai putea avea un picior mai lung sau mai scurt decât celălalt, oricum şchiopătezi iar meschina compensaţie a singularităţii nu e o consolare.

  În asemenea momente Zenobia intra în norul meu, şoptea ceva, nu învaţă nimic de la mine şi nu mă învăţa nimic, eram trăiţi fiecare de universul nostru comun, ne înţelegeam firesc, fără prea multe vorbe.

  Pe urmă ea zâmbea, uita, uitam şi eu, afară se întuneca, stăteam aşa, îmbrăţişaţi, în mijlocul odăii, de afară nu pătrundea nici un zgomot, nici un fir de lumină, mă întindeam pe sofa.

  „Zenobia”, spuneam, „am scris nişte poheme tâm-pite, n-ai vrea să mi le citeşti tu? Sunt acolo, pe masă…”

  Ea lua hârtiile, se culca lângă mine, în beznă, cred că închidea şi ochii, întunericul devenea cald şi moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau când limpezi, când tulburi, le intuia exact pe cele care trecuseră dincolo.

  Altădată, când pohemele mele mă plictiseau (simţeam fiecare literă-frână, fiecare cuvânt, menit să mă întoarcă, să readucă îngerul în closetul comun al mentalului şi rătăceam prin imensul pustiu al revanşei), o rugam să-mi citească din cine ştie ce carte, uitată de Măria. Odată, a nimerit nişte poeme în flamandă. A-tunci glasul ei uşor speriat mi-a şoptit în întuneric: „Sunt într-o limbă străină…” „Nu-i nimic”, i-am spus. „Cu atât mai bine…”

  Ea şi-a plimbat degetele peste file şi a început să citească, sunetele păreau ciudate pentru urechile noastre dar noi le înţelegeam sensul, de dincolo de cuvinte.

  20. Într-una din zilele acelea, pe când Zenobia era plecată de acasă, ne-a vizitat Măria, nu mai trecuse de mult pe la noi, ne-a adus câţiva trandafiri abia îmbobociţi, zicea că sunt din grădina ei.

  „N-am să stau mult”, spunea, „n-aş vrea să te deranjez.” „Poţi să stai cât vrei”, i-am spus. „Nu mă deranjezi deloc, eşti la tine. Ştii, sper, că ne mutăm, curând…” „Nu-i nici o grabă”, a spus ea mişcându-se moale, şi emana atâta căldură şi supunere încât orice băiat ar fi sărutat-o măcar. „Am venit să iau nişte desene vechi, nu ştiam că eşti singur.” „Nici nu sunt singur, Măria”, am spus arătând vag spre masa de unde Dragoş, care nu mai deschisese de mult ochii, ne privea cu o sprintenă curiozitate, „mai e şi bătrânul” (aici Dragoş s-a încruntat puţin şi a clătinat din cap, a mustrare).

  Măria s-a uitat spre masă apoi şi-a întors, mirată, capul spre mine.

  Există oameni în faţa cărora e plăcut să pălăvrăgeşti, ei te incită la asta, îţi dau impresia că înţeleg foarte bine şi ce spui şi ce nu spui; de multe ori te şi dezamăgesc, mi s-a întâmplat şi mie; oricum, ei nu te obosesc, n-ai nevoie să tot explici, ţi se pare că te înţeleg dintr-un foc, nici n-apuci bine să închei fraza.

  Pentru mine Măria făcea parte dintre ei, de aceea, ca să nu tac, i-am spus imediat că îmi place muzica, în special a greierilor, i-am povestit despre cei doi săpători de fântâni care vorbeau între ei fiecare din fântâna pe care o săpa şi de pe stratul la care ajunsese, unul stătea pe argilă, altul pe nisip, treaba lor; i-am mai vorbit despre un sculptor inexistent, numit Heracli-toris, a cărui bunică locuia pe o vale arsă de soare şi despre un proiect de sinucidere colectivă în care murim toţi pe o plajă, ne dăm cu pantoful în cap. „Există, totuşi, o compensaţie”, spuneam, „dar ea se află în vestiare, acolo unde dăm nume noi aceloraşi străvechi şi jalnice erori”, şi aşa mai departe.

  Astfel vorbeam cu Măria şi mă simţeam bine, golul acela cu demarcaţii vagi se umplea cu efluvii călduţe, mă ascultam ca pe un străin, nu totdeauna mulţumit de mine, îmi găseam justificări: „nu vreau să-i las ei timp să se desfăşoare, m-ar plictisi prea mult, prefer să aud pe unde se mai împotmoleşte propria mea minte”, era o relaxare cabotinismul meu acceptabil.

  Măria mă asculta, ai fi zis că înţelegea perfect nefericita picătură de fosfor care mai licărea printre sunete, stătea lângă masa de la fereastră, luase o mapă cu desene şi alegea din ele, punea unele deoparte, trecea cu mâinile prin Dragoş care zăcea neclintit acolo, părea că nu-l vede, trecea desenele prin el ca prin aer, punea unele la loc, în mapă, tot prin Dragoş. Tăceam. Mă încerca o senzaţie de vomă, o amintire de coşmar, mă întrebam dacă Măria ştia şi făcea dinadins alegerea aceea deşucheată.

  Când şi-a dat seama că tac, Măria a oftat şi s-a întors spre mine.

  „Zilele trecute”, a spus ea, „am cunoscut un băiat, zicea că te ştie…”

  Apoi a luat desenele alese şi a plecat.

  * Pe când interpreta la Paris rolul principal din „Vecerniile Siciliene” de Verdi, cântăreaţa Mar-tina Arroyo s-a prăbuşit pe scenă