în actul al doilea datorită unei bruşte scăderi de tensiune. Pentru a o înlocui a fost solicitată cântăreaţa Renata Scotto care, dându-şi acordul, şi-a anunţat apoi indisponibilitatea pentru două săptămâni. S-a apelat atunci la cântăreaţa Montserrat Caballe, dar aceasta era bolnavă. „Le Monde” informează că în lume nu se cunosc decât trei-patru cântăreţe capabile să interpreteze dificilul rol al Elenei, trei dintre ele aflându-se bolnave în acelaşi timp, una la Paris, a doua la Milano, a treia la Torino.

  21. Seara, fireşte, i-am povestit Zenobiei până în cele mai mici amănunte vizita Măriei, i-am repetat toate cuvintele rostite de mine şi de ea, tot ce gândeam în clipele acelea, am evocat până şi cotropitoarea căldură umedă a vizitatoarei.

  Zenobia era obosită, lucrase mult în ziua aceea, stătea pe un scaun şi mângâia buchetul de trandafiri adus de Măria.

  „Sunt doisprezece”, a spus.

  „Cum poţi să fii atât de liniştită?” am întrebat-o, fiindcă începea revanşa. „Din tot ce ţi-am spus reiese că Dragoş nu există, acolo, pe masă şi tu, în loc să spui ceva, mă laşi să mă chinuiesc…” „Sunt obosită”, a spus Zenobia şi mângâia mai departe trandafirii.

  „Tu nu mă ajuţi niciodată”, am spus, „mă laşi totdeauna să mă chinuiesc singur… Nu-ţi dai seama? Dacă Măria nu-l vede, dacă poate să-şi treacă mâinile şi desenele prin el, înseamnă că am halucinaţii şi, ce-i mai rău, că le leg între ele, că le sistematizez…”

  Ştiam că înşir prostii, îmi era egal, sistemul însăilat fără voie de câtăva vreme se anihila în tăcerea Zeno-biei, simţeam din nou că mă înconjoară acel „altceva” care, pentru a putea fi suportat, cerea mici pauze de isterie raţională capabile să-l mai îngroape din când în când în propria lui forţă disperată; acum, slăbiciunea şi îndoielile mele mai stăruiau doar prin virtutea inerţiei.

  Şi totuşi, din orgoliu, vrând parcă să-i demonstreze Zenobiei, că aveam dreptate, că vina era a ei şi numai a ei, m-am îndreptat spre Dragoş şi i-am pus mâna pe cap, i-am pipăit fruntea rotundă părul uleios şi moale – erau acolo, sub degetele mele, mi-a făcut cu ochiul.

  Când m-am întors lângă Zenobia am văzut că ea nu mai mângâia trandafirii: de la baza fiecăruia, de unde floarea întâlneşte tulpina, ea scotea nişte ace cu gămălie atât de mici şi de subţiri încât abia dacă le-ai fi putut zări.

  „Ia te uită!” m-am mirat eu, „Măria pretindea că sunt culeşi din grădina ei…” „Poate chiar sunt”, a spus Zenobia.

  Atunci mi-am amintit că, de fapt, aşa obişnuiesc să facă şi unii florari când vor ca garoafele sau bobocii de trandafir să dureze mai mult…

  * în decursul unui singur an în Republica Sud-Africana s-au născut 12 perechi de gemeni siamezi. Profesorul Trevor Jenkins consideră aceasta ca pe un fenomen extrem de rar şi care trebuie studiat, pe pământ născându-se anual cel mult o pereche de asemenea gemeni.

  22. Curând după aceea, într-o după-amiază, eram obosit, aveam în faţă nişte poheme, stăteam cu obrazul lipit de ele, Zenobia nu era acasă, mă aflam pe muchie de cuţit între pohezie şi celelalte, care trebuiau făcute cu grijă.

  Aş fi aţipit sau chiar aţipisem, cu capul pe masă: terminasem de scris. Era, într-un fel, ca atunci când începi să mori, în fine…

  Stăteam cu capul pe masă, peste pohemele mele, când uşa s-a deschis bi-ni-şor, credeam că e Zenobia, şi a intrat un copil de vreo trei-patru ani, firav şi palid.

  Nu ştiu de ce, m-am gândit că ar putea fi Empe-docle-copil şi mi-a venit să râd pentru că anticii ăştia, când vin, sunt întotdeauna solemni, n-ar zâmbi nici în ruptul capului, şi mai sunt şi politicoşi (am mai păţit-o o dată cu Empedocle, ţinea morţiş să-mi dea sfaturi, eu mă uitam cu jind la sandaua lui de bronz, cea lăsată la gura vulcanului, îmi plăcea modelul, i-aş fi cerut-o s-o port şi eu câteva ore, i-aş fi făcut să crape de invidie pe băieţii de pe strada Leonida unde locuiam pe arunci cu mama şi cu cele patru surori ale mele pe când fratele meu mai mare, Andrei, rătăcea pe undeva prin provincie; dar Empedocle mă bătea la cap: „trebuie să înveţi să gândeşti cu mâinile”, i-aş fi spus să tacă dracului din guriţa lui minunată pentru că, pe mine începuseră să mă doară mâinile de atâta gândire…)

  Pe urmă mi-am zis că băieţelul care mă vizita putea să fie al vreunui vecin şi că se rătăcise din întâmplare pe la noi, asemenea lucruri se întâmplă şi nu se întâm-plă, în acelaşi timp, n-ai cum să ştii dacă nu ştii…

  Băieţelul părea că nu mă vede, nu-mi dădea nici o atenţie, se uita la Dragoş, mă şi gândeam să-l întreb, în ipoteza că ar fi fost Empedocle, cum naiba de greşise în privinţa modului de moarte; aş fi pălăvrăgit un pic cu el despre asta dar îmi era prea somn, abia izbuteam să-mi ţin pleoapele ridicate.

  Copilul stătea cuminte în cămăşuţa lui largă, la câţi-vă paşi de masa de sub fereastră; ţinea mâinile la spate, se aplecase uşor înainte, privea atent şi nu scotea o vorbă.

  Au trecut, astfel, câteva minute bune, aproape aţipisem, când Dragoş a sărit de pe masă şi a început să ţopăie în jurul lui.

  „Astâmpără-te”, am încercat eu să-l potolesc. „O să sperii copilul…”

  Dar cuvintele, abia îmi ieşeau din gură, un fel de mormăit. Cu toate astea Dragoş le-a înţeles şi s-a oprit o clipă.

  „Nu se speiie”, mi-a spus, „e piietenul meu, a venit să ne jucăm…” „Prietenul tău, pe dracu”, am izbutit eu să mormăi pe când el îşi reluă dansul în jurul copilului.

  Îi vedeam şi îi auzeam pe amândoi ca dintr-un cub de ceaţă, mâinile puştiului luceau dar faţa nu i se înverzise încă, îmi era atât de somn încât m-aş fi aruncat de pe scaun direct în aşternut, ca într-o apă; m-am târât cu greu până la sofa, m-am