Nu ştiu de ce, mă încăpăţânam să ţin ochii deschişi, aş fi putut să-i văd oricum, începuseră să joace amândoi, ţopăiau ca nebunii, săreau prin aer şi chicoteau, apoi Dragoş s-a aşezat în patru labe, copilul i s-a urcat în spinare, se mişcau aşa, de-a lungul încăperii. Când izbuteam să ridic mai mult pleoapele îi vedeam ca pe nişte pete nebuloase mutându-se de colo-colo, habar n-aveau de mine, vroiam să strig la ei să se astâmpere o dată, să mă lase să dorm, mi se înţepeniseră maxilarele, nu izbuteam să scot decât nişte sunete jalnice: „ob-ob-ob…”

  Apoi s-au potolit, le vedeam din nou, clar, feţele, semănau în mod ciudat cu mine, nu înţelegeam şi nici nu încercam să înţeleg cum de îmi semănau atât de mult puştiul ăla amărât şi bătrânul senil, cu mutra lui de capră jumulită, simţeam că există între noi o comuniune de nedefinit, ne zbenguiam parcă, toţi trei, în aceeaşi apă răcoroasă şi i-aş fi pocnit pe toţi trei fiindcă nu mă lăsau să dorm.

  Pe urmă Dragoş s-a instalat tacticos pe scaunul meu, la masa mică unde obişnuiam să scriu, a luat unul din pohemele mele, apoi încă unul, şi încă unul, în total trei, făcea avioane din ele, puştiul îl privea serios şi atent, le mai netezea şi el un pic muchiile, cu unghia, şi le arunca prin cameră.

  Îmi venea să urlu şi să râd, puţin îmi păsa şi de po-heme şi de mine, m-am pomenit mişcând (înăuntru) degetele; făceam (înăuntru) exact ce făcea Dragoş; braţul meu drept zvâcnea (înăuntru): arunca avioanele o dată cu braţul plăpând al copilului; exista (înăuntru) o similitudine uluitoare a gesturilor noastre. Pe urmă m-am plictisit, ei s-au oprit din joc, Dragoş mi-a făcut un semn de salut, cu mâna la căciulă, copilul mă ignora, şi au ieşit amândoi bi-ni-şor, din odaie, pe când eu mă prăbuşeam într-un somn adine.

  Când s-a întors Zenobia se întunecase de-a binelea, a aprins lumina, m-a trezit.

  „Ce ai?” mi-a spus, „de ce gemi?” I-am povestit că pesemne lucrasem prea mult din care cauză avusesem un coşmar plăcut şi neplăcut, că mă vizitase un băieţaş, „închipuieşte-ţi”, i-am spus, „cred că era Empedocle copil, un puşti, toată chestia e că semăna leit cu mine; acum, să nu-ţi închipui că spun asta din orgoliu, era un biet puşti amărât; în plus, boşorogul de Dragoş a făcut măgăria de a se căra fără să-şi ia rămas bun de la tine, semăna şi el cu amândoi…” Zenobia s-a aşezat pe scaun să plângă un pic, poate era obosită, poate îi părea rău că ne părăsise Dragoş.

  Pe urmă a zis: „gata!” şi s-a ridicat. Eu i-am povestit mai departe ce se întâmplase. Ea mă asculta făcând, ca orice gospodină, puţină ordine prin casă. De trei ori s-a aplecat şi a ridicat de pe jos nişte avioane de hârtie, trei în totali dar nu le-a pus lângă celelalte poheme ci pe masa de sub fereastra care ar fi putut să dea spre mlaştini.

  Coridorul

  1. Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, şi tot aşa până te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi o dată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli totdeauna pe muchie de cuţit.

  2. La câteva zile după plecarea lui Dragoş, pornisem pe jos, n-ar fi fost departe.

  Mergeam agale, din când în când mă opream, îmi rezemam fruntea de zidul vreunei case şi plângeam, îmi plăcea figura; un bătrânel s-a oprit să mă întrebe de ce plâng şi dacă am nevoie de ceva.

  „Dă-mi jumătate din batista dumitale, s-o folosesc cinstit”, i-am spus mutându-mi fruntea pe umerii lui, „pentru că mă duc să-mi văd, familia, o mamă văduvă şi poate muribundă şi o tânără oligofrenă, soră-mea mai mare.”

  Bătrânelul m-a privit speriat, s-a tras înapoi şi a şters-o cât a putut mai repede cu toate că îi spusesem numai adevăruri.

  Era un joc frumos şi necesar, vroiam să mă echilibrez; ca de obicei, în dimineaţa aceea se petrecuseră prea multe, Zenobia plecase şi mă lăsase singur acasă iar eu călcasem pe trepte prea fierbinţi, simţeam nevoia să-mi răcoresc tălpile, să le aşez pe un asfalt obişnuit.

  Plângeam, aiurea, ca să mă destind, cu fruntea rezemată de zidul unei case, pe strada Romană.

  Era vizibil că-mi pierdeam vremea de pomană: în afara bătrânelului aceluia milos nu s-a mai oprit nimeni să mă întrebe ce am; de aceea m-am aşezat pe marginea trotuarului, bolboroseam ceva, îmi urmăream desfăşurarea gândurilor; mai întâi mi-a venit în minte un ilustru personaj, îmi ziceam că orice poet adevărat ştie mai multe decât toate tomurile acestuia despre străfundurile fihinţelor, sau măcar despre propriile sale măruntaie psihice; apoi un altul, „ăsta da”, îmi ziceam, „se mişcă mai aproape, păcat că trebuie să-i spun şi lui adio, pe treptele vreunei catedrale”; apoi un al treilea; de unde până unde, pentru că acel altul din fiecare mie mi se ivea numai când îi făceam semne, ca acum, cu gestul unuia care îşi şterge nasul sau sudoarea de pe frunte ca să poată suporta el însuşi arsura lăuntrică.

  Pe urmă am văzut-o trecând pe celălalt trotuar pe tanti Linica, murise de mult dar mai treceau şi alţii la fel de morţi, învăţasem să-i recunosc; ea mi-a făcut cu mâna şi a cotit pe lângă şcoala Tunari, „pesemne că se duce în vizită la mama, poate mă aşteaptă”, mi-am zis, pregătindu-mă să mă duc după ea şi să-i pun câteva întrebări, de pildă dacă acolo se mai căsătorise, dacă mirele, presupunând că