Apoi m-am ridicat şi am plecat, mă plictisisem, am cotit pe lângă şcoala Tunari, pe strada Leonida, am deschis poarta de fier ruginită care a scârţâit prelung, am străbătut pavajul îngust al curţii (era un liliac, cu trei dungi albe, de vopsea, pe trunchi) şi am intrat în casă fără să bat la uşă.

  De obicei, pe soră-mea Zoe-Olga o găseam brodind pe bucăţele de cârpă, cu arnici roşu, figuri abstracte, îmi plăceau la nebunie; ea nu ştia nici să scrie nici să citească, abia izbutisem, pe când eu aveam vreo şapte ani şi ea vreo nouăsprezece, s-o învăţ să deseneze patru litere de tipar: O, L, G, A, dar ea adăuga totdeauna după ele un E, aşa că semna OLGAE; în plus, asculta cu mult interes concertele transmise la radio şi enunţa cu o pronunţie deosebit de corectă numele instrumentelor muzicale cele mai rar auzite; acum era singură, cu ea puteam discuta liber, despre orice.

  „Mama e acasă?” am întrebat-o.

  „Nu e, umblă haimana”, mi-a răspuns.

  M-am aşezat pe un scaun, mă gândeam să continui discuţia.

  „Păpuşico”, i-am spus (aşa o alintam câteodată), „a fost tanti Linica pe aici?” „A fost adineauri, doar un pic, fiindcă a murit”, mi-a spus ea.

  „Şi ce mai spunea?” „Ce să spună şi ea, săraca… întreba de tine.” „Eu eram aici?” am întrebat-o.

  „Nu, nu era numai ea, zicea că ai să vii…” „Ia du-te tu până dincolo”, i-am spus, „poate că eram acolo.” „Mă duc”, a spus ea, îndatoritoare.

  S-a dus în camera de alături, după câteva clipe s-a reîntors.

  „Nu erai acolo”, a spus.

  „Atunci înseamnă că sunt aici”, am spus.

  „Da”, a confirmat ea.

  Am tăcut un timp, pe urmă am întrebat-o iar: „în afară de tanti Linica m-a mai căutat cineva?” „Da, te-a căutat Constantin, a murit şi el, era cu haină şi cu pălărie.” „Dacă mai vine, să-i spui să mă caute pe stradă. Ai să ţii minte?” ‘„Da.” „Mai bine notează, să nu uiţi” (i-am întins o hârtiuţă şi un vârf de creion, a desenat conştiincioasă câteva hieroglife, pe hârtiuţă). „Când vine mama, să-i spui că mai trec eu pe aici, de ziua ei, să-i aduc un cadou…” „Şi mie ce-mi aduci, când oi muri eu?” „O rochie de mireasă. Notează şi asta, ca să nu uit.” A notat, la fel de conştiincioasă, cu aceleaşi hieroglife, adăugind şi semnătura OLGAE, îi luceau ochii de bucurie, m-am întins pe divan, peste puţin am adormit, era bine acolo, pe divan, o briză plăcută pătrundea prin ferestrele deschise, perdelele subţiri fluturau…

  3. În drum spre casă mă gândeam la prieteni, majoritatea nişte jigodii, ţinusem la unii dintre ei, îi întâlneam în felul meu, umblam adică razna pe străzi până apărea vreunul, venea direct spre mine, habar n-avea că îi dădusem întâlnire; câteodată mă gândeam la unul, anume, îmi era egal, vroiam doar să văd pe cine am să întâlnesc în starea aceea (ar trebui poate, să desfac puţin şi mecanismele dureroase ale eşecurilor, dar prefer să le uit); întâlnirile cu persoane precise le practicasem mai de mult, în adolescenţă, pe când eram topit după o creatură mică şi prăpădită, aflasem cum o cheamă dar nu ştiam pe unde stă, porneam la drum, coteam la dreapta sau la stânga, mă conducea un fel de luminozitate, când o întâlneam nu-i spuneam o vorbă, abia dacă o salutam.

  Totul pornise de la nişte beţe de chibrituri stinse aruncate într-o sobă fără foc, n-am să insist; apoi dădeam întâlnire celor pe care i-aş numi „prinţii balcanici” şi ei treceau convinşi că se duc la parăzi, mişcându-se ca nişte particule epileptice; tot pe atunci îmi plăcea, să frecventez un mare stadion sportiv unde mă instalam cu o oră înainte de sosirea primilor oameni ca să-l văd cum se umple pe când oamenii, convinşi că-şi ocupă fiecare locul ales de sine însuşi ignorând cumplita lege a umplerii care îi mâna după cerinţele ei, se înecau în tristele ape quantice ale ansamblului.

  Cu timpul, exerciţiile acestea m-au plictisit; de altfel, în asemenea lucruri, exagerările şi practicile de forţă nu m-au tentat, vă rog să reţineţi, decât în momentele de slăbiciune şi de neîncredere în mine.

  Poate că un asemenea moment străbat şi acum când scriu (pentru că s-ar părea că scriu) mizeriile astea pe care, altminteri, nu dau doi bani.

  * în Baigorra (Argentina), la rădăcina unui copac răsturnat de furtună, au fost descoperite furnici gigantice, cam de cinci ori mai mari decât cele obişnuite.

  4. Aşadar, în drum spre casă mă gândeam la prietenii mei dinainte de plecarea în mlaştini; deci, Constantin murise, şi veşnica lui pomenire, apoi mă căutase pe strada Leonida, avea treabă cu mine.

  Această aschimodie cu cap de pasăre, ceva între curcan şi găină, cu nasul ca un cioc moale atârnându-i peste gură, această scârbă de om mort, mărunt şi slăbănog, cu părul totdeauna gominat, cu haine de o exemplară eleganţă, acest produs desăvârşit al zonei de promiscuitate pe care Natura o cloceşte ca să se compenseze şi o vomită, ca pe o taină, pe sub cealaltă faţă a ei, apăruse în viaţa mea, cam pe la optsprezece ani, poate din aceeaşi nevoie de compensare sau poate numai pentru că, printr-o ciudată coincidenţă, purtam amândoi acelaşi nume de familie.

  Pe atunci aveam pesemne un surplus de energie care trebuia cheltuită şi mergeam la rugby de două ori pe săptămână, joia la antrenament, duminica la meci, eram cel mai tânăr din echipă, jucam frumos, la înaintare; după meci băieţii se duceau la bere, luau tramvaiul, ţineau deschisă uşa de la coborâre, scuipau fetele pe rochie, se distrau grozav şi terminau seara la vreun cinema sau cine mai ştie unde, pe când eu vizitam o prietenă, o avocată mult mai în vârstă decât mine (împlinise douăzeci şi patru de ani), o frumoasă cu