Odată, într-o duminică de toamnă, la duşuri, după meci a venit Constantin îmbrăcat cu o superbă flanelă albă, îl mai văzusem şi în alte daţi dând târcoale pe acolo; Gică Wirth, care juca aripă în echipa adversă, i-a spus: „Mă, pirpiriule, ia dă tu flanela aia, s-o încerc şi eu.”

  Constantin şi-a scos flanela şi i-a dat-o, Gică Wirth şi-a lustruit cu ea pantofii de bizon apoi i-a aruncat-o în cap, ceilalţi râdeau. Constantin părea fericit, i-aş fi ars un şut, pentru că eu sunt dintre cei care plâng la cinema chiar dacă îmi dau seama că ar trebui să mor de râs, dar mi s-a făcut milă de el, era prea jalnic, n-am spus nimic, mi-am văzut de treburile mele.

  La plecare, m-am pomenit cu el lângă mine. Zâmbea.

  „Pe unde stai?” m-a întrebat.

  „Ce-ţi pasă?” i-am răspuns.

  „Nu, ca să vezi”, mi-a spus el, „eu te ştiu mai de mult, am şi fotografia ta pe o pagină de ziar cu elevii premianţi, erai mic, e şi fotografia mea alături, eram şi eu premiant, am păstrat-o fiindcă aveam amândoi acelaşi nume de familie, dacă n-o ai ţi-o dau, o tai cu foarfecă din ziar şi ţi-o dau.” „Stau pe strada Leonida, 5”, i-am spus, „adu-mi-o diseară că n-o am, dar de ce eşti aşa de nenorocit, cum naiba rabzi să-şi bată ăia joc de tine?” „Rabd fiindcă sunt urât”, mi-a spus, „vouă vă dă mâna pentru că sunteţi frumoşi, pe când eu iubesc o femeie, sunt nebun după ea şi nu mă place, mă uit la voi ca să vă imit, să-i fac impresie; în plus, cheltuiesc tot ce am pe haine; din când în când strâng două-trei lefuri, nu mă întreba cum, îi fac o vizită, mă crede cu bani, nenorocirea e că de fiecare dată mă întorc cu boli, de la ea, şi trebuie să aştept să mă vindec, atunci mă duc iar, altfel aş muri.” „îmi place de tine”, i-am spus, „şi acum cară-te. Treci pe la mine diseară, dacă nu sunt acasă laşi fotografia, discutăm altădată, acum am treabă…”

  Seara, pe la opt, Constantin a venit cu fotografia, nu eram acasă, mi-a lăsat-o, era o tăietură îngălbenită din ziarul „Dimineaţa”, am rupt-o, înfăţişa un copil îmbrăcat cu o flaneluţă nenorocită, copilul purta o cunună de flori pe braţul drept şi privea cam chiorâş lumea, eram chiar eu.

  5. Tot cam pe vremea aceea m-am mutat şi am locuit un timp, singur, pe un coridor destul de lung pe care îl străbăteam totdeauna în fugă, niciodată la pas, un coridor întunecos şi cam sordid, pe dreapta, cum intrai, se înşirau odăile slugilor (femei, venite din coclauri de munţi, le auzeam dimineaţa, înainte să coboare la lucru, povestindu-şi în dialectul lor natal visele populate de tauri negri care îşi vârau coarnele prin ferestrele camerelor aflate la etajul opt sau nouă, nu mai ştiu), pe stânga se afla duşul comun, folosit mai ales sâmbăta, WC-ul comun şi chiuveta comună, plus odaia unui tânăr pictor, îşi lăsase barbă, făcea rugăciuni cu uşa larg deschisă, ca să se vadă (dar muntencele nu se lăsau înşelate cu una cu două, scuipau pe furiş, îşi făceau cruce în spatele lui), avea o iubită, o elevă, îl vizita în orele de clasă, îi aducea mâncare în ghiozdan, o snopea în bătăi şi aşa mai departe, se petrecea o dramă amoroasă.

  Am uitat să spun că la capătul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei, aveam o odăiţă în care locuiam şi primeam uneori vizitele unor fiinţe cu mâini luminoase şi feţe străvezii, despre ele nu prea am să vorbesc, aş fi putut crede că am viziuni dacă n-ar fi lăsat urme palpabile, discutam împreună ore întregi, odată mi-au adus un sac de cartofi, de exemplu, l-au răsturnat în mijlocul odăii, am mâncat multă vreme numai cartofi fierţi, fără sare, erau buni, dacă mă întreba cineva ce-i cu cartofii aceia răsturnaţi în mijlocul camerei spuneam, de exemplu, că mi i-a trimis un văr de la ţară, din judeţul Prahova, şi nu se mira nimeni.

  Pe atunci, mâncam de obicei vinete, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, legume deloc recomandabile, aveam un balcon rotund cu un păianjen de sârmă atârnat în tavan, tăiam vinetele felii, le înşiram pe o sfoară, lângă păianjen, ele se uscau, puneam apă la fiert, cât să cuprindă, până dădea în clocot, luam feliile de vinete uscate şi uşoare ca fulgul, le puneam în apă clocotită, le lăsam să mai fiarbă 10-l5 minute şi le mâncam fără sare, nu erau bune; tot în balconul acela îmi uscam frunzele pe care le fumam în pipă, încercam tot soiul de frunze, numai cele de gutui puteau fi utilizate în acest scop, deşi, chiar ele, aveau dezavantajul că îmi lăsau în pipă un ulei negru şi dezagreabil, de aceea, până la urmă, căutam să-mi procur tutun.

  Dând reţetele acestea, utile în anumite împrejurări, n-aş vrea să se creadă că eram sărac, deşi uneori nu posedam nici cămaşă pe mine, nu-mi stătea rău, şi nici tutun, ceea ce era mai neplăcut; eu n-am avut niciodată sentimentul sărăciei, nu mă interesau asemenea chestii ba chiar eram niţel cam snob pentru că unicul meu pahar, acela din care îmi beam apa de la chiuveta comună, era de baccarat, iar unica mea farfurie, aceea din care îmi mâncam vinetele sau cartofii, fără sare, vă rog să reţineţi amănuntul acesta nesemnificativ, purta pe dos marca celui mai fin porţelan englezesc.

  * A fost replantat la locul său faimosul măslin al lui Platon care fusese dezrădăcinat de un autobuz. Specialiştii au confirmat că vârsta măslinului depăşeşte 2500 de ani.

  6. Pe coridorul acela mă cam pândea o vârstnica mireasă, o doamnă vieneză, de vreo patruzeci şi doi de ani, frumos oxigenată, uşa odăii sale se afla spre capătul coridorului, alături şi