puţin pieziş faţă de uşa odăii mele, doamna locuia cu maică-sa, ale cărei gemete de veterană a suferinţei le auzeam ziua şi noaptea, poate exagerez când spun că mă pândea, s-ar fi putut să fie vorba de simple coincidenţe, dar aproape în fiecare dimineaţă când mă duceam să cumpăr pâine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) ieşea din cameră, să mă întâmpine.

  În mâna dreaptă ea ţinea oliţa, în mâna stingă un căţel de usturoi.

  „Vezi ce cuhată sunt?” spunea, de fiecare dată (ar fi vrut să spună curată dar graseia cumplit) „vezi ce cuhată sunt? Spăl până şi ustuhoiul cahe n-ah thebui spălat fiindcă stă acopehit de cojiţele lui, dah eu tot îl spăl.” „Doamnă”, spuneam, pe când ea vărsa oliţe cu lichide nocturne în chiuveta comună, „apreciez cum se cuvine acţiunea aceasta igienică, cu atât mai mult cu cât eu însumi nu aş putea spune că sunt prea curat deşi, în schimb, sunt pur”, şi aşa mai departe, chestiuni de politeţe.

  Într-o dimineaţă, după ce mi-a atras din nou atenţia asupra faptului că este extraordinar de curată, doamna Gerda a mai adăugat: „Să ştii că eu îţi sunt ca o sohă pe cahe poţi conta, deşi sunt supăhată pe dumneata penthu că te-am văzut iehi desculţ, pe sthadă, de ce umbli desculţ?” „Doamnă”, i-am spus, „discuţiile acestea matinale, aici, pe coridor, mă înnobilează, de aceea am să vă explic: îmi dădusem sandalele la reparat.” „Bine, bine”, a spus ea, „dah tot iehi ai lăsat uşa deschisă, nu-i frumos”.

  „Citeam o carte, doamnă, de unul Kierkegaard, dacă vreţi v-o împrumut şi dumneavoastră.” „Mehsi”, mi-a spus ea, „deocamdată citesc alt ho-man”.

  Iar după ce a vărsat oliţa în chiuvetă şi a clătit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine şoptindu-mi ca pe o taină: „Am auzit că şi dumneata shii…” „Da, doamnă”, i-am mărturisit, „scriu de mă rup.” „Ce shii?” m-a întrebat ea, „şi de ce shii?” „E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă, aşa”, i-am spus. „Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa aş plânge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege…” „Poţi să plângi”, mi-a spus ea, „eu îţi sunt ca o sohă”, şi mi-a întins oliţa.

  Am luat-o şi am plâns în ea, fiindcă aşa trebuia, era o situaţie, oricum, plângeam la oliţă, era un fel de a mă exprima şi lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în ceruri sublime, vroiam să scap de amintirea unei seninătăţi prea dureroase, plângeam ca un copil, îmi venea să mor de râs, îmi spuneam: „Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film.” „Te doahe ceva?” m-a întrebat, îngrijorată, doamna, Gerda.

  „Mă doare, doamnă Gerda, cum să nu mă doară? Cad într-un fel de transă, un fel de fericire, mai greu de suportat decât durerea. Atunci mă chinuie o singură spaimă, plăcută şi cumplită: să nu mă pulverizez, dumneavoastră pot să vă spun, îmi sunteţi ca o soră, apoi plutesc (să nu vă speriaţi) şi, poftim, oliţa, n-am reuşit să o umplu dar mi-a trecut, mă duc să cumpăr vinete şi pâine…” „Ah thebui să te ahăţi la un doctoh”, mi-a spus doamna Gerda „dacă vhei, te duc eu…” „Dumneavoastră, doamnă Gerda, sunteţi prea bună; cu inocenţa pe care o posedaţi, în ciuda vârstei (eu vă consider, bineînţeles, fecioară şi să nu mă interpretaţi greşit), ar trebui să aveţi, ca îngerii fenicieni, trei perechi de aripi: cu una să vă acoperiţi obrazul, cu alta picioarele şi, cu alta, să zburaţi. Atunci, dacă mi-aţi permite, mi-aş stabili gospodăria pe omoplaţii dumneavoastră şi poate că aş merge şi la medic.” „Eu te consideh, totuşi, bolnav” mi-a spus doamna Gerda, intrând demnă în camera ei.

  7. Pe urmă, un timp am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, făcusem dopuri de ceară, solide, <m- *P.

  Eram ca o sticlă plină cu simplitatea pură şi liberă a stării mele, arătam cu degetul la ureche: „sunt surd, ce să-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalţi înţelegeau, unii mă şi compătimeau deşi păreau bucuroşi că ei aud, scăpasem, n-aveau decât să se distingă ei în mozaicul lor de întrebări şi de răspunsuri gata desenate, n-aveau decât să-şi teoretizeze singuri teoria, să-şi toace varza sonoră printre dulcile bucurii ale dresajului.

  Nenorocirea e că, într-o bună zi, poc! mi-au pleznit dopurile şi am început iar să aud, aş fi putut în schimb să nu vorbesc, să mă autoamuţesc, dar mi se părea aiurea, ar fi fost necinstit şi apoi, oricât te-ai amuţi, cuvintele tot le auzi, ele ţi se strecoară nestingherite prin măduvă, aşa că mi-am văzut de treburile mele.

  8. Odată, mai demult, eram într-un lan de porumb spre toamnă, porumbul se uscase; acolo, în mijlocul lanului, se afla şopronul unei fierării şi, la vreo douăzeci de paşi, o căsuţă, un fel de colibă acoperită cu stuf, stăteam lângă fierar, el meşterea o potcoavă încinsă la roşu, între bătăile ciocanului auzeam porumbul foşnind.

  Apoi, din casă a început să cânte Bach, în persoană, cânta la ţambal, improviza, nu ştiu dacă l-aţi auzit vreodată într-un lan de porumb uscat, de sub un şopron, pe Bach, improvizând la ţambal, sunetele se împrăştiau ca un fum, împânziseră cerul, mă ameţeau.

  „Cine cântă?” l-am întrebat pe fierar.

  „E gineri-miu”, mi-a răspuns el, „noaptea cântă la local, la Bucureşti, acum face ezecicii…”

  După un timp, sunetele s-au stins şi în uşa colibei s-a ivit Bach în pijama vărgată, era mai tânăr, părea livid, extazul îi împăienjenise ochii, se clătina beat de muzică, îmi părea rău că tace, aş fi vrut să-i aud cuvintele, să aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetiţă de vreo doi-trei ani, fetiţa lui, s-a împleticit, i-a căzut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameţeala armoniilor, i-a spus: „Când ţi-oi da vreo