care a fost marcată de repetate greşeli, de nelegiuiri, de comportări ruşinoase, de alegeri şi hotărâri pe care sunt sigur că alţii le consideră vătămătoare şi de neiertat.

  Deşi am profunde remuşcări pentru că am învăţat provocând altora durere, sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ceea ce am învăţat şi mai am încă de învăţat mulţumită oamenilor din viaţa mea. Le cer tuturor scuze pentru încetineala cu care am învăţat.

  Totuşi, sunt încurajat de Dumnezeu să mă iert pe mine însumi pentru eşecurile mele şi să nu trăiesc în frică şi vină, ci să mă străduiesc în permanenţă – să continui să mă străduiesc – pentru a trăi experienţa unei viziuni mai înalte.

  Ştiu că acest lucru îl doreşte Dumnezeu de la noi toţi.

  Neale Donald Walsch.

  Central Point, Oregon.

  Crăciun.

  În primăvara anului 1992, de Paşte dacă nu mă înşel, în viaţa mea s-a întâmplat un fenomen extraordinar.

  Dumnezeu a început să vă vorbească.

  Prin mine.

  Să vă explic.

  În acea perioadă eram foarte nefericit în plan personal, profesional şi emoţional şi simţeam că viaţa mea era un eşec la toate nivelurile. Întrucât eram obişnuit de ani de zile să-mi scriu gândurile sub formă de scrisori (pe care de obicei nu le expediam niciodată), mi-am luat caietul meu galben şi am început să-mi revărs sentimentele.

  De data asta, în loc să adresez scrisoarea unei alte persoane pe care mi-o imaginam că mă chinuieşte, m-am gândit să mă duc direct la sursă; direct la cel care ne chinuieşte cel mai tare.

  M-am hotărât să-i scriu o scrisoare lui Dumnezeu.

  A fost o scrisoare plină de pasiune, ciudă, confuzii, răstălmăciri şi condamnări. O grămadă de întrebări furibunde.

  De ce nu îmi mergea bine în viaţă? Ce trebuia să fac pentru asta? De ce nu puteam fi fericit în relaţiile pe care le aveam? Oare banii or să mă ocolească întotdeauna? În cele din urmă – şi cea mai puternică întrebare – ce am făcut ca să merit o viaţă de luptă continuă?

  Spre surpriza mea, pe când mâzgăleam ultima întrebare amară şi fără de răspuns şi mă pregăteam să arunc stiloul, mâna mi-a rămas poziţionate pe hârtie, ţinută parcă de o forţă invizibilă. Brusc, stiloul a început să se mişte singur. Nu aveam habar despre ce urma să scriu, dar se forma o idee şi m-am decis să o urmez. A apărut.

  Chiar vrei să primeşti răspuns la toate aceste întrebări, sau doar ai scris ce ai pe suflet?

  Am clipit. şi în minte mi-a apărut un răspuns.

  L-am scris şi pe acesta.

  Şi una şi alta. Sigur că scriu ce am pe suflet dar, dacă aceste întrebări au un răspuns, să fiu al naibii dacă nu vreau să-l aud!

  Eşti al „naibii” în multe privinţe. N-ar fi mai bine să fii „al lui Dumnezeu”?

  Şi am scris: Adică ce vrei să spui?

  Fără să-mi dau seama, începusem o conversaţie. şi ideea nu este că scriam, ci că mi se dicta.

  Această dictare a continuat vreme de trei ani, timp în care habar nu aveam încotro mă îndreptam. Răspunsurile la întrebările pe care le scriam pe hârtie nu-mi veneau niciodată până când întrebarea nu era scrisă complet şi până nu îmi goleam capul de gânduri. Adesea, răspunsurile apăreau mai repede decât puteam eu să scriu şi trebuia să mâzgălesc ca să ţin pasul. Când mintea îmi devenea confuză sau pierdeam speranţa că acele cuvinte proveneau de undeva anume, puneam stiloul jos şi mă îndepărtam de dialog până când mă simţeam din nou inspirat – îmi pare rău, acesta este singurul cuvânt care se potriveşte cu adevărat – să mă întorc la caietul meu galben şi să încep să scriu din nou.

  Aceste conversaţii continuă încă. Şi mult din ele se află pe paginile care urmează. pagini care conţin un dialog uluitor în care nu am crezut la început, pe care apoi l-am considerat a avea valoare personală, dar care înţeleg acum că este mesaj pentru mulţi şi nu numai pentru mine. Este pentru tine şi pentru toţi ceilalţi cărora le-a parvenit acest material.

  Şi asta pentru că întrebările mele sunt şi întrebările tale.

  Vreau ca tu să intri în acest dialog cât de repede poţi, deoarece ceea ce contează aici nu este povestea mea, ci a ta. Povestea vieţii tale te-a adus aici. Acest material este relevant pentru experienţa ta personală. Altfel n-ai fi acum aici.

  Deci, să începem dialogul cu o întrebare pe care eu o pun de foarte multă vreme:

  Cum vorbeşte Dumnezeu şi cui?

  Când am pus această întrebare, uite ce răspuns am primit:

  Eu vorbesc cu toată lumea. Tot timpul. Întrebarea nu este, cu cine vorbesc; întrebarea este, cine Mă ascultă.

  Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe detalii.

  Iată ce a spus Dumnezeu:

  În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu a comunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt – Eu cu tine, tu cu Mine – suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintă sentimentele.

  Sentimentul este limbajul sufletului.

  Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeşte-te ce simţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit – şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.

  Secretul este să ajungi la aceste sentimente.

  Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.

  I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:

  Eu comunic şi