spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe săptămînă. Și aud mereu vorbindu-se de țigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea: „Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt țigănci, mă rog, de unde au ele atîția bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrîni, asta reprezintă milioane.”

— E o rușine! exclamă din nou bătrînul, întorcînd capul cu dezgust.

— Și mi-am mai pus și o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecînd după cît cîștig eu, o sută de lei lecția, ar trebui zece mii de lecții ca să facă un milion. Dar vedeți că lucrurile nu sînt atît de simple. Să presupunem că aș avea douăzeci de ore pe săptămînă, tot mi-ar trebui cinci sute de săptămîni, adică aproape zece ani, și mi-ar trebui douăzeci de eleve cu douăzeci de piane. Dar problema vacanțelor de vară, cînd îmi rămîn două-trei eleve? Dar vacanțele de Crăciun și de Paști? Toate orele astea pierdute sînt pierdute și pentru milion.Așa că n-ar fi vorba de cinci sute de săptămîni cu douăzeci de ore, și douăzeci de eleve cu douăzeci de piane pe săptămînă, ci mult mai mult, mult mai mult!

— E adevărat, spuse unul din vecini, în zilele noastre nu se mai învață pian.

— Ah! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simțeam că-mi lipsește ceva și nu-mi dădeam seama ce. Servieta! Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorbă cu madam Voitinovici, mătușa Otiliei, și-am uitat servieta. Ce ghinion!… adăugă scoțîndu-și batista de sub guler și băgînd-o în buzunar. Pe arșița asta, ia-o Gavrilescu înapoi cu tramvaiul pînă în strada Preoteselor…

Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi așteptat să-l oprească cineva. Apoi se ridică brusc:

— Îmi pare bine de cunoștință, spuse, scoțîndu-și pălăria și înclinîndu-se ușor din mijloc.

Apoi ieși repede pe platformă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd, Gavrilescu regăsi arșița și mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aștepte tramvaiul spre direcția opusă.

„Gavrilescule, șopti, atenție! că parcă, parcă ai începe să îmbătrînești. Te ramolești, îți pierzi memoria. Repet: atenție! Că n-ai dreptul. La patruzeci și nouă de ani bărbatul este în floarea vîrstei…” Dar se simțea obosit, istovit și se lăsă să cadă pe o bancă, în plin soare, își scoase batista și începu să se șteargă pe față. „Asta parcă îmi aduce aminte de ceva, își spuse, ca să-și dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar. Nu era așa de cald, dar era tot vară”. Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. „Pleacă lumea la băi, își spuse, mîine-poimîine pleacă și Otilia.” Și atunci își aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemîncat, fără un ban în buzunar. „Cînd ești tînăr și ești artist, le suporți pe toate mai ușor”, își spuse.

Se ridică și făcu cîțiva pași în stradă, să vadă dacă se zărește tramvaiul. Umblînd, parcă arșița își pierdea din văpaie. Se întoarse și, lipindu-se de zidul unei case, își scoase pălăria și începu să-și facă vînt.

La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, șovăind. Întoarse încă o dată capul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărît, cu pași mari, ținîndu-se pe lîngă ziduri. Cînd ajunse, umbra i se păru mai puțin deasă. Dar se simțea totuși răcoarea grădinii și Gavrilescu începu să respire adînc, dîndu-și puțin capul pe spate. „Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare”, își spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj și cercetă grădina. Pietrișul fusese udat de curînd și se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecînd cu un uruit uscat pe lîngă el și întoarse capul. „Prea tîrziu!” exclamă, zîmbind. „Zu-spat!” adăugă și, înălțînd brațul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lîngă München.

Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să aștepte, cînd îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Întoarse capul și privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea cu ochii, trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simțea deasupra capului aceeași lumină albă, incandescentă, orbitoare, și simțea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braț, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Cînd zări de departe umbra deasă a nucilor, simți cum începe să i se bată inima și grăbi ușor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi tramvaiul gemînd metalic în urma lui. Se opri și-l salută lung cu pălăria. „Prea tîrziu! exclamă. Prea tîrziu!…”

La umbra nucilor îl întîmpină o neașteptată, nefirească răcoare, și Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Începu să privească uluit, aproape cu respect arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă și, pe nesimțite, îl cuprinse o infinită tristețe. Atîția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare și s-o privească îndeaproape. Înainta încet, cu capul lăsat ușor pe spate, privind crestele înalte ale arborilor. Și deodată se trezi în fața porții și, acolo, parcă ascunsă de mult, pîndindu-l, îi ieși în față o fată tînără, frumoasă și foarte oacheșă, cu salbă și cercei mari de aur. Apucîndu-l de braț, îl întrebă în șoaptă:

— Poftiți la țigănci?

Îi zîmbi cu toată gura și cu ochii și, văzîndu-l că șovăie, îl trase ușor de braț în curte. Gavrilescu o urmă fascinat, dar după cîțiva pași se opri, parcă ar fi vrut să spună ceva.

— Nu vreți la țigănci?