6. România după 1878

7. România Mare în perioada interbelică

8. România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Mă bucur că am şansa de a le mulţumi colegilor şi prietenilor care au contribuit în mare măsură la această iniţiativă. Profesorul Lucian Boia de la Universitatea din Bucureşti şi profesorul Vasile Puşcaş de la Universitatea din Cluj-Napoca mi-au împărtăşit cunoştinţele lor cu privire la fenomenul românesc prin intermediul lucrărilor lor şi al conversaţiilor de-a lungul mai multor ani. Ca mulţi alţii, am beneficiat de pasiunea pentru istorie şi de aprecierile critice ale domnului Marcel Popa, directorul Editurii Enciclopedice din Bucureşti. Cercetările şi lucrările profesoarelor Katherine Verdery şi Gail Kligman pe marginea unor chestiuni sociale şi istorice româneşti fundamentale mi-au îmbogăţit în permanenţă abordarea. Două doctorande în istorie de la University of Illinois, doamna Pompilia Burcică şi doamna Zsuzsánna Magdó, mi-au uşurat considerabil munca de cercetare.

Istoria de 2.000 de ani a unui popor îi tentează pe scriitor şi pe cititor să caute tendinţe pe termen lung care să elucideze evoluţiile complexe şi contradictorii. Este şi cazul istoriei românilor. Din epoca medievală şi până la începutul secolului XX, au trecut prin etape asemănătoare cu cele ale altor naţiuni din Europa de Est şi chiar din Europa în ansamblul său : feudalism, într-un fel, economie preponderent agricolă şi societate rurală până în secolul al XIX-lea, şi apoi, până în pragul Primului Război Mondial, tranziţie, lentă la început, către o economie industrială şi o societate urbană, în care agricultura şi satul erau totuşi predominante. Cu toate acestea, din secolul al XVIII-lea, cel puţin din punct de vedere intelectual, naţiunea română modernă începe să capete formă. A urmat perioada interbelică, un răstimp de doar douăzeci de ani, în care modernizarea a luat avânt, apoi comuniştii, care vreme de patruzeci de ani au continuat modernizarea cu metode şi obiective proprii. Anii postcomunişti sugerează că e posibil ca românii să se îndrepte din nou pe calea urmată cu două secole înainte.

Ceea ce îi defineşte cu precădere pe români pe termen lung este locul lor între Est şi Vest. Acesta îi oferă scriitorului o perspectivă amplă din care să rânduiască evenimentele istoriei lor. Românii s-au confruntat cu dificultatea de a alege între aceşti doi poli de la începutul cristalizării statului, în secolul al XIV-lea, când au fost întemeiate principatele Valahiei şi Moldovei. Sau, dacă suntem dispuşi să forţăm puţin raţionamentul, am putea spune că pentru ei confruntarea Est-Vest a început chiar mai devreme, odată cu contactele tracilor şi dacilor mai întâi cu cetăţile Greciei antice de-a lungul coastei Mării Negre şi apoi cu romanii, cuceritorii Daciei de la începutul secolului al II-lea. Aceste legături cu Vestul erau etnice, lingvistice şi istoriografice. Au urmat contacte cruciale cu Estul, cu Imperiul Bizantin, lumea ortodoxă şi moştenitorii lor bulgari şi sârbi. Legăturile erau în acest caz preponderent spirituale şi culturale, dar şi politice.

Deşi România care s-a format în secolul XX a fost cu adevărat o sinteză între Est şi Vest, ciocnirea politică dintre cei doi poli a început spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, când mai întâi principii, nobilii şi ţăranii din Valahia şi apoi cei din Moldova s-au confruntat cu marşul otomanilor spre nord, prin Balcani. Principii valahi şi moldavi au vrut să împiedice înaintarea musulmană şi au considerat că fac parte dintr-o Europă creştină, alăturându-se astfel armatelor cruciate occidentale la Nicopole (1396) şi Varna (1444). Dar, în aceleaşi secole, au fost siliţi să-şi apere propriile teritorii de agresiunea Vestului, din partea Ungariei romano-catolice şi a Poloniei.

Stăpânirea otomană asupra principatelor, începând cu secolele XV-XVI şi până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, nu a făcut decât să-i atragă pe români către Est. Cu toate acestea, suzeranitatea sultanilor, oricât de mari ar fi fost povara economică şi limitările suveranităţii pe care le impuneau, era extrem de diferită faţă de cuceririle făcute de otomani la sud de Dunăre, statele medievale bulgar şi sârb fiind încorporate în structurile imperiului. Românii şi-au păstrat instituţiile şi structura socială şi au exercitat de-a lungul timpului o autonomie administrativă mai puternică sau mai slabă. Deşi statutul de vasal interzicea relaţiile formale cu puterile străine, niciunul dintre principate nu era izolat de Vest. Din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, acestea şi-au continuat comerţul şi şi-au menţinut contactele diplomatice, chiar dacă indirect, cu Europa Centrală. Erau deschise la diverse curente culturale şi intelectuale din Vest, chiar dacă marile mişcări de idei, precum Renaşterea, Reforma şi Reforma Catolică, aveau în ţările ortodoxe o influenţă modestă. Iluminismul a fost cu totul altceva. Din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, clasele româneşti educate, în special nobilimea tânără şi pătura de mijloc aflată în ascensiune, şi-au însuşit ideea de progres şi mijloacele de a-l facilita – raţiunea, cunoaşterea şi instituţiile sănătoase. Adaptarea principiilor Iluminismului este o oarecare dovadă a apropierii lor de Europa. Însă competiţia dintre Est şi Vest pentru sufletul şi mintea românilor a început cu adevărat în anii 1830 şi odată cu Revoluţia din 1848 şi romantismul.

Între anii 1860 şi perioada interbelică, care constituie „perioada naţională”, România modernă s-a conturat din punct de vedere politic, economic, social şi cultural, în concordanţă cu modelul european. „Europa”, centrul şi vestul continentului, s-a împământenit ca o categorie distinctă în mentalul românesc. Conceptul avea o semnficaţie deosebită pentru români ; era echivalentul lumii moderne, urbane şi industriale, dinamice, civilizate şi progresiste. Europenizarea României, dacă putem spune aşa,