poate fi privită din mai multe perspective : politico-administrativă, economică, socială, culturală şi intelectuală. Examinarea fiecăreia dintre acestea duce la concluzia că România a fost profund atrasă în pânza relaţiilor europene. Însă acest parcurs nu a fost nici pe departe lin. Şi nici mai presus de orice îndoială. Mulţi români s-au temut că identitatea lor unică avea să fie înăbuşită în îmbrăţişarea Vestului ; au susţinut că ar trebui să progreseze urmând modelele neaoşe şi inspirându-se din sursele indigene care trecuseră testele istoriei.

O preocupare constantă a politicienilor şi intelectualilor români a fost crearea unui sistem administrativ care să asigure stabilitatea tânărului stat şi să-şi ajute poporul să progreseze în orice domeniu de activitate. Se inspirau din diverse tipare : centralizarea franceză a puterii, participarea cetăţenilor belgieni la sistemul politic sau ordinea şi consecvenţa sistemului constituţional englez, printre altele. Totuşi acei români care întocmeau constituţii şi promulgau legi nu imitau. Ei adaptau, ţinând seama de propria istorie şi de condiţiile economice şi sociale predominante şi cântărindu-şi cu grijă propriile ambiţii.

Economia românească a fost atrasă treptat în sistemul comercial şi financiar internaţional începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsură ce europenii descopereau valoarea bunurilor agricole şi a materiilor prime româneşti pentru oraşele şi industriile lor, disponibilitatea pieţelor româneşti pentru produsele lor şi profiturile care puteau fi obţinute investind în industriile şi instituţiile financiare româneşti. Aceste curente occidentale au devenit atât de puternice, încât în pragul Primului Război Mondial multe ramuri ale economiei româneşti erau dependente de interesele comerciale şi bancare europene. Până şi cel mai modest cultivator de cereale era afectat de fluctuaţiile pieţei internaţionale. Situaţia a persistat şi în perioada interbelică, însă guvernele române erau mai hotărâte decât predecesorii lor să menţină controlul asupra economiei naţionale. Cu toate acestea, pe termen lung, pentru români, probabil că principalul beneficiu al integrării lor în orânduirea economică internaţională a fost impulsul de a-şi moderniza propria economie.

În secolele al XIX-lea şi XX, structurile societăţii româneşti începeau să semene cu cele din Europa Occidentală. O asemenea evoluţie era în bună parte consecinţa dezvoltării economice, a urbanizării şi complexităţii crescânde a vieţii urbane, însă a reprezentat totodată o reacţie la schimbările din climatul mental. Cea mai frapantă a fost probabil ascensiunea clasei de mijloc, care în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a preluat controlul atât în viaţa politică, cât şi în viaţa economică, mândrindu-se cu faptul că era modernă şi europeană şi pretinzând că reprezintă interesele întregii naţiuni. Şi clasa muncitoare urbană era în creştere, însă rolul ei în societate a rămas neclar definit şi modest. Ţărănimea, majoritatea populaţiei până la sfârşitul secolului XX, a rămas un bastion al tradiţiei. Era reticentă la schimbare, chiar şi sub presiune, mai ales în epoca comunistă. Dar s-a schimbat.

Pesemne că românii şi-au dovedit adevărata măsură a caracterului lor european prin modul în care s-au reprezentat pe ei înşişi din secolul al XVIII-lea până în secolul XX. La începutul epocii moderne, erau observatori ai Centrului şi ai Vestului. Apoi şi-au contopit treptat creativitatea minţii şi a spiritului cu mişcările şi şcolile de gândire de pe continent. La începutul secolului XX, adaptarea a dat naştere inovaţiei, iar scriitorii, istoricii şi gânditorii sociali români au contribuit la conturarea valorilor continentale şi, astfel, la extinderea conceptului de Europa.

În ceea ce priveşte a doua jumătate a secolului XX, ne întrebăm în mod firesc ce rol are comunismul românesc în europenizarea de lungă durată a românilor. Sau ne întrebăm pur şi simplu : comuniştii erau europenizatori ? Cu siguranţă au dispreţuit iniţiativa privată şi forţele pieţei predominante în Vest şi nu s-au arătat dornici să îmbrăţişeze politica pluripartinică şi sistemul parlamentar occidental. De asemenea, erau predispuşi să suprime cât mai mult din tradiţia naţională, cel puţin la începutul mandatului lor. Au imitat un alt model – Uniunea Sovietică şi experienţa ei în construirea comunismului –, iar vreme de un deceniu după ce au ajuns la putere, la sfârşitul anilor 1940, nu au îndrăznit să se abată de la calea dictată de sovietici. Însă după moartea lui Iosif Stalin, relaţiile sovieticilor cu blocul est-european şi cu Vestul s-au schimbat, iar liderii comunişti români au căpătat curaj şi au demarat un proiect care s-ar putea numi „comunism naţional” sau, după alţii, „stalinism naţional”. În orice caz, aceasta a generat o reevaluare a istoriei ţării şi a unor tradiţii, sugerând valoarea unei apropieri cel puţin parţiale de Europa. Comuniştii români au rămas comunişti şi au impus aşadar limite pe care viziunea lor asupra Europei nu le putea depăşi.

Prăbuşirea comunismului în 1989 a facilitat o reconciliere nouă, autentică cu Europa. „Revenirea la Europa”, cum sunt uneori numite evenimentele de la acea vreme, nu a fost lină la început, deoarece acumulările celor patru decenii de comunism dispar treptat, însă se pare că procesul este în plină desfăşurare. Poate că trebuie să ne întrebăm dacă marele experiment al sintezei dintre Est şi Vest şi-a urmat cursul.

1 Începuturile

Originile îndepărtate şi dezbaterea pe marginea lor se află la baza identităţii româneşti. Cel puţin din secolul al XVII-lea şi până astăzi, propria identitate a solicitat energia erudiţilor şi, nu rareori, a clericilor şi a politicienilor, care s-au străduit, fiecare din propriile motive, să explice cum a luat naştere poporul român. În eforturile lor, istorici, arheologi şi mai ales lingvişti au adus la lumină mărturii dintre cele mai diverse pentru a susţine felurite teorii privind originile, însă uneori raţionamentele lor au fost mai curând de domeniul mitologiei decât al ştiinţei. Cu toate acestea, noţiunile de origini şi interpretările pe care le-au generat aveau să se dovedească esenţiale pentru imaginea pe care românii şi-au format-o despre ei înşişi şi aveau să contureze decisiv