În centrul dezbaterii îndelungate a românilor cu privire la începuturile şi la identitatea lor s-a aflat natura cuceririi şi colonizării romane a Daciei, teritoriul care avea să se afle la baza României moderne, atât din punct de vedere geografic, cât şi psihologic. Nu mai puţin importantă în schiţarea unei imagini de sine acceptabile a fost soarta dacilor, locuitorii indigeni, care au avut parte de stăpânirea şi aculturaţia romană vreme de un secol şi jumătate.

În veacurile de dinaintea cuceririi romane de la începutul secolului al II-lea e.n., teritoriul mărginit aproximativ de Dunăre, Tisa şi Nistru găzduia diverse popoare trace, dintre care cele mai importante din punct de vedere istoric erau geţii şi dacii. Acestea erau două popoare distincte, dar înrudite, iar unii istorici, din Antichitate până în prezent, le-au tratat laolaltă, sub denumirea de geto-daci. În orice caz, geţii locuiau în bazinul dunărean inferior şi făceau comerţ cu cetăţile greceşti de pe coasta Mării Negre întemeiate în secolul al VII-lea î.e.n. în Dobrogea de astăzi. Istoriile lui Herodot, scrise în secolul al V-lea î.e.n., constituie una dintre primele surse narative de informaţii în ceea ce îi priveşte şi îi descriu în permanenţă drept un popor trac. Teritoriile dacilor se află în centrul bazinului carpato-dunărean, de ambele părţi ale Carpaţilor Meridionali. În secolul I î.e.n., Strabon ne spune că dacii vorbeau aceeaşi limbă ca geţii, iar Dio Cassius subliniază două secole mai târziu numeroase asemănări culturale.

Geto-dacii sau, simplu, dacii, cum îi voi numi eu, erau uniţi într-o confederaţie puternică, condusă de un nobil, Burebista, care a devenit „regele” lor în jurul anului 82 î.e.n. Ambiţios şi cutezător, acesta a organizat o armată puternică ce i-a permis să-şi extindă pentru o vreme teritoriul spre Dunărea Mijlocie. Cele mai importante cuceriri ale sale, datând din anul 55 î.e.n., au fost cetăţile greceşti de pe coasta Mării Negre, achiziţii care au intensificat răspândirea comerţului şi tehnologiei greceşti în interiorul teritoriilor dacice. Meşteşugarii şi constructorii greci erau locuitori familiari ai capitalei Sarmizegetusa, care se afla în munţii din sud-vestul Transilvaniei de astăzi.

În mod inevitabil, Burebista a intrat în conflict cu Roma, ale cărei legiuni ajunseseră în zona Dunării Inferioare în timpul domniei lui Augustus (27 î.e.n. – 14 e.n.). A fost îndeajuns de nesăbuit încât să se opună ambiţiilor romane şi să se implice în luptele romane pentru putere. A efectuat expediţii dincolo de Dunăre, în Tracia, unde se stabiliseră romanii, şi i-a luat partea lui Pompei în războiul civil care izbucnise în anul 48 î.e.n. între acesta şi Iulius Cezar, în primul rând fiindcă Pompei pare să-i fi recunoscut cuceririle de pe coasta Mării Negre. Astfel şi l-a făcut duşman pe Cezar, care l-a înfrânt pe Pompei şi cu siguranţă ar fi pornit într-o expediţie de represiune dacă nu ar fi fost asasinat în anul 44 î.e.n.

Cam în aceeaşi perioadă, Burebista a avut parte de o soartă asemănătoare din cauza nobilimii nemulţumite, iar, fără mâna sa de fier, „regatul” lui s-a dezintegrat rapid, căpeteniile tribale proclamându-şi independenţa. Mai mulţi conducători care au urmat şi-au afirmat autoritatea din centru, în sud-vestul Transilvaniei, însă abia odată cu Decebal, care a unit triburile dace, s-a format din nou un regat dac, oarecum mai mic decât cel al lui Burebista. Domnia lui Decebal, care a început în jurul anului 85 e.n., s-a caracterizat printr-un război aproape continuu între daci şi administraţia romană de la sud de Dunăre, organizată acum sub forma provinciei Moesia, care se întindea de la Marea Neagră până la Singidunum (Belgradul de astăzi). În anul 89 e.n., Decebal şi împăratul Domiţian (81-96) au ajuns la un acord prin care Dacia devenea un regat clientelar al Romei, primind în schimb subvenţii financiare şi sprijin tehnologic. Vreme de un deceniu, acest acord a adus pacea în regiune.

Între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, Dacia apare în izvoarele scrise şi în vestigiile arheologice drept o societate complexă, împărţită în două pături principale – aristocraţia şi plebea. Regii, funcţionarii şi clerul proveneau din prima categorie, în vreme ce masa populaţiei furniza forţa de muncă şi taxele. Această majoritate era preponderent rurală şi locuia în comunităţi săteşti, care se pare că aveau o responsabilitate colectivă în privinţa taxelor şi îndatoririlor faţă de rege, precum întreţinerea fortificaţiilor. Cu toate acestea, viaţa urbană era bine dezvoltată. Sarmizegetusa poseda atributele unei cetăţi adevărate şi era un important centru comercial şi meşteşugăresc, în afara faptului că era sediul administraţiei regale.

Economia se baza pe agricultură, care le asigura celor mai mulţi locuitori principala sursă de venit. Se cultivau în special cerealele – grâu, orz şi mei. Însă erau bine dezvoltate şi mineritul (îndeosebi exploatările de fier, aur, argint şi sare), şi meşteşugurile (inclusiv prelucrarea metalelor, ceramicii, sticlei şi zidăria). Meşteşugarii daci produceau o gamă largă de arme, unelte şi bunuri de toate felurile pentru viaţa de zi cu zi. Influenţele lumii romane şi elene erau evidente în formele şi ornamentele pe care le alegeau, influenţe consolidate de comerţul în floare. În schimbul bunurilor prelucrate şi al obiectelor de lux, precum parfumurile şi loţiunile, care erau menite claselor superioare, dacii trimiteau în cetăţile de pe Dunăre şi coasta Mării Negre cereale şi produse animale, sare, lemn, miere şi ceară. Acest comerţ pare să fi fost controlat de negustorii străini, nu daci.

Până la urcarea pe tron a lui Decebal, dacii atinseseră un nivel de civilizaţie corespunzător nevoilor lor. În arhitectură, mai ales în cele circa optzeci de fortăreţe şi în numeroasele sanctuare religioase descoperite de arheologi, au dat dovadă de cunoştinţe solide de matematică şi inginerie. Aveau un limbaj scris, iar în puţinele vestigii care s-au păstrat, în principal inscripţii şi câte un cuvânt sau