sunt pe mine. Mă simt ca un exemplar dintr-o specie pe cale de dispariție care și-a mai găsit un seamăn pierdut printr-un autobuz și, cumva, se duce spre el de teama de a nu rămâne singur. Femeia ia banii și coboară la prima. Nici măcar nu-mi mulțumește, de parcă am plătit-o să plece.

Rămân singură cu privirile celorlalți pe mine. Îmi duc mâna la ceafă și trag un pic de turban, câțiva milimetri, ca și cum aș vrea să ascund piele și realitate. Împreună. N-are niciun rost. Știu foarte bine că toți din jur au înțeles și pentru o secundă mă întreb oare ce-or zice în sinea lor. Apoi mă gândesc la altele. Tata m-a învățat că, cu cât vrei să ascunzi mai mult un defect, cu atât riști să atragi mai tare atenția asupra lui. Las mâna să cadă pe lângă corp și mă lipesc cu privirea de geam. Nu caut compasiune. Nici măcar nu simt nevoia. Nu caut nimic.

Într-un fel pe care doar eu îl înțeleg, mi se pare că situația asta, a mea, nu e chiar atât de îngrozitoare. Până la urmă, trăiesc o poveste care-mi dă ceea ce boala îmi ia.

Îmi dau cu ojă pe unghii ca să nu se distrugă de la citostatice. Îmi fac sprâncenele cu creion și desenez cu dermatograf linia genelor, astfel încât totul să pară la locul lui. Și aștept să sune. În rest, mă îmbrac mai mult în negru. Cred că așa m-am obișnuit: blugi, tricou, pulover lălâu, geacă de piele, botine, rucsac în spate. Un fel de costum pe care mi l-am gândit cu ani în urmă, ca să mă ascund mai bine și să par mai slabă. O armură cu care-i fac pe cei din jur să se dea un pas mai în spate, să-și reprime orice încercare de a mă ajuta. Ajutorul înseamnă neputință, asta gândesc în timp ce dau peste orice mână care se întinde spre mine.

Vreți să luați loc? Are undeva până-n 30 de ani și, cum stă acolo, cu o bucă rămasă jos și cu cealaltă în aer, într-o tentativă de a se ridica de pe scaun, pare mai degrabă un bătrân înțepenit de spate. Dau din cap că nu și rămân lângă el, în picioare, ca un fel de amenințare. Îi simt privirile cum mă decojesc de parcă-aș fi o portocală. Sunt doar obosită. Și bleagă. De ce naiba am zis nu și n-am vrut să stau jos? Acum aproape că-mi vine să-mi sprijin fruntea de geam și să închid ochii. Poate coboară la prima, mă gândesc și mă lipesc cu umărul de bara de lângă mine.

Femeia care cerșea avea perucă. O perucă proastă, cu păr scurt, și care i se lăsase un pic pe spate, dezvelind fruntea mai mult decât ar fi trebuit. Perucile se văd. Ascund un scalp cu prețul de a atrage atenția. Ca orice neajuns, ca orice murdărie pe care, din dorința de a o șterge, nu faci decât să o pui și mai tare-n evidentă.

Eu am platfus. Calc strâmb, mai ales cu stângul. Toate încălțările mele sunt deformate de la mersul ăsta șleampăt care l-a făcut pe un domn să o oprească odată pe mama, când era cu mine, mică, pe stradă și să-i spună că vai, doamnă, dar duceți copilul ăsta la doctor! Și atunci mama știți ce i-a zis? I-a zis așa: Domnule, mata cunoști vorba aia cu drumul? Și nenea ăla s-a oprit, a căzut un pic pe gânduri și a dat din cap că nu o știe. Păi să v-o spun eu, a continuat mama, strângându-mă și mai tare de mână: câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia! Așa e vorba, i-a trântit-o mama.

Domnul s-a supărat și a plecat, bodogănind. Mama și-a mușcat buza. Să nu care cumva să se lege cineva de tine și să-ți facă rău, că nu știu ce-i fac! Așa-mi zicea. Mi-ar plăcea acum să dea cu boala de pământ, să o facă praf. Și totuși, cumva, ajung să profit de boala asta, mă ascund în spatele ei, ca-n spatele unei cortine și stau acolo, întrebându-mă: bun, și acum? Acum ce naiba fac? Și mă gândesc că aș putea, de pildă, să încep nu neapărat să cer ajutor, dar măcar să-l primesc când mi se oferă.

 

*

 

E sâmbătă. Copilul doarme, iar eu mi-am umplut cu cafea ceașca aia cu I Love Paris și stau. Sunt în sufragerie și îmi trec mâna peste biroul nostru cel negru. E abia 8. În curând va fi al meu. Biroul. De fapt, nu. Va fi tot al nostru, dar după divorț îmi va rămâne mie. Biroul e plin de praf, deși abia l-am șters aseară, când am venit de la doctor. Uitându-mă la mobila asta mare, neagră, atât de masivă încât e imposibil de dislocat (de-aia se și strânge atâta praf și de-aia nici nu s-a pus problema să plece din casă), simt că mă uit la mine, pe dinăuntru.

Mă simt ca șoricelul ăla de ni l-a adus diriginta în clasa a VI-a, la ora de Zoologie, să-l disecăm. Câte un cobai pe fiecare masă, lucrați în echipe de câte patru, aveți aici bisturiu și când spun eu gata, puteți începe. Tăiați pe linie, pe acolo pe unde am desenat eu.

Înainte de operație, chirurgul ăla cu părul lung, prins într-o codiță, a luat un pix și mi-a făcut niște linii în jurul sânului și pe spate. Îmi pun niște semne, să știu pe unde bag foarfeca, a zis el, râzând, și eu m-am întrebat în sinea mea ce naiba o fi găsind el amuzant în toată povestea asta și i-am zâmbit și eu.

Hamsterul era anesteziat. Sau o fi fost deja mort, nu știu. Știu că nu mișca și parcă nici nu respira. L-am desfăcut ca pe o jucărie la care voiam să văd mecanismul pe dinăuntru. Haideți să observăm împreună colonul, stomacul, intestinul