de hoţi, tirani, răpitori, uzurpatori. Ramayana nu e nimic altceva decât povestea unei zile lungi şi grele din viaţa lui Rama. Răul, da, răsturnări de situaţie, da. Trădare, da. Dar umilinţă? Moarte? Nu mi l-aş fi imaginat pe Zeul Krishna consimţind să fie dezbrăcat, biciuit, batjocorit, târât pe străzi şi, în cele din urmă, crucificat, torturat de oameni. N-am auzit ca vreun zeu hindus să moară. Brahma, descoperit, n-a ales moartea. Ca şi muritorii, diavolii şi monştrii mor cu miile şi milioanele – asta-i soarta lor. Dar divinitatea n-ar trebui să fie atinsă de moarte. Nu e bine. Sufletul lumii nu poate să moară, nici chiar într-o mică parte a ei. Acel Zeu Creştin nu trebuia să-şi lase avatarul să moară. Asta e ca şi cum ar o muri parte din EL. Căci, dacă fiul lui urmează să moară, asta nu se poate falsifica. Dacă Dumnezeu pe Cruce simulează o tragedie umană, asta transformă Patimile lui Cristos în Farsa lui Cristos. Moartea Fiului trebuie să fie reală. Părintele Martin m-a asigurat că era. Dar odată ce un zeu a murit, el rămâne mort, fie că reînvie sau nu. Fiul simte în gură gustul morţii pentru totdeauna. Trinitatea trebuie să poarte stigmatul ei; probabil că mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl duhneşte. Oroarea trebuie să fie reală. De ce ar vrea Dumnezeu una ca asta pentru Sine? De ce să nu laşi mortalitatea muritorilor? De ce să murdăreşti ce e frumos sau să strici ce e perfect?

Din dragoste. Ăsta a fost răspunsul Fratelui Martin.

Dar despre deportarea Fiului Său? Există povestea copilului Krishna, acuzat pe nedrept de prietenii lui că a mâncat noroi. Mama lui adoptivă, Yashoda, vine spre el cu degetul ridicat.

— Nu trebuie să mănânci noroi, obrăznicătură, îl ceartă ea.

— Dar n-am mâncat, spune zeul neegalat al tuturor, deghizat, în glumă sub forma unui copil înspăimântat.

— Linişte! Deschide gura, îi ordonă Yashoda.

Krishna se supune. Deschide gura. Yashoda rămâne cu gura căscată. Ea vede în gura lui Krishna universul întreg, toate stelele şi planetele şi distanţa dintre ele, toate pământurile şi mările pământului şi viaţa din ele; vede toate zilele de ieri şi de mâine, toate ideile şi emoţiile, toată mila şi toată speranţa, şi cele trei straturi de materiei; nu e pietricică, lumânare, fiinţă, sat sau galaxie care să lipsească, se vede şi pe ea, şi fiecare fir de nisip la locul lui.

— Stăpâne, poţi să închizi gura, spune ea cu respect.

Există o poveste a lui Vishnu încarnat ca Vamana, piticul. El cere regelui demon Bali atâta pământ cât poate acoperi cu trei paşi. Bali râde de acest supus nevolnic şi de cererea lui neînsemnată. Consimte. Imediat, Vishnu revine la dimensiunea lui cosmică. Cu un pas înconjoară Pământul, cu al doilea cerul şi cu al treilea îl aruncă pe Bali în neant.

Nici chiar Rama, cel mai uman dintre avataruri, căruia a trebuit să i se amintească de originea sa când s-a supărat în bătălia pentru Sita, soţia sa, pe care trebuia s-o recupereze de la Ravana, regele demon din Lanka, nu era umil. Nicio cruce înspinată nu l-ar fi ţinut în ascultare. Când a trebuit să se ridice, a trecut dincolo de limitele sale umane cu o putere pe care nimeni nu putea s-o aibă şi cu arme pe care nimeni nu le putea mânui.

Asta este şi ar trebui să fie Dumnezeu. Cu o strălucire şi o putere care să-l doboare pe diavol.

Acest Fiu, pe de altă parte, căruia i se face foame, sete, care oboseşte, care e trist, îngrijorat, hăituit, care trebuie să fugă de urmăritori care nu-L înţeleg şi duşmani care nu-L respectă, ce fel le Dumnezeu e acesta? E un zeu la o scară mult prea umană, asta e. Există miracole, de acord, majoritatea de natură medicală, câteva pot să satisfacă nişte stomacuri înfometate; în cel mai bun caz, se opreşte o furtună şi se merge pe apă pentru scurt timp. Acestea sunt minuni neînsemnate, de felul trucurilor de la jocul de cărţi. Orice zeu hindus poate face de o sută de ori mai mult. Acest Fiu e un zeu care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului spunând poveşti, vorbind. Acest Fiu e zeul care a mers pe jos, un zeu pedestru – şi încă în deşertul fierbinte – cu un pas ca al celorlalţi oameni, călcând cu sandalele pe pietre; şi, când nu mai putea, mijlocul de transport era un măgar obişnuit. Acest Fiu e un leu care a murit în trei ore, cu gemete şi plânsete. Ce fel de zeu e acesta? Ce să te inspire la acest Fiu?

Dragostea, a spus Fratele Martin.

Şi acest Fiu apare numai o dată, atunci, demult? Într-un trib obscur din Asia de Vest, la marginea unui imperiu de mult dispărut? Moare înainte de a avea un singur fir de păr alb? Nu lasă niciun moştenitor, numai dovezi parţiale ici şi colo, iar operele lui complete sunt scrijelite în praf? Staţi puţin. E mai mult decât Brahma când are trac. E Brahma egoist. Acesta e Brahma lipsit de generozitate şi nedrept. Acesta Brahma care nu e Brahma. Dacă Brahma ar fi avut doar un fiu, el trebuia să fie la fel de prezent peste tot precum Krishna cu mulgătoarele, nu-i aşa? Ce ar putea justifica o asemenea zgârcenie divină?

Dragostea, a repetat Fratele Martin.

Mulţumesc mult, dar o să rămân la Krishna. Mi se pare că divinitatea lui este însufleţitoare. Puteţi să vă păstraţi Fiul transpirat şi vorbăreţ.

Aşa a fost întâlnirea mea cu preotul acela: plină de neîncredere şi iritare.

Am luat ceaiul cu Fratele Martin trei zile la rând. De fiecare dată când punea ceşcuţa pe farfurie cu un clinchet sau când linguriţa se lovea de marginea ceştii, puneam o întrebare.

Răspunsul era mereu acelaşi.

Începuse să mă calce pe nervi, Fiul asta. În fiecare zi eram mai indignat şi-i găseam mai multe defecte.

E enervant! E dimineaţă în Bethany şi Fiului îi e foame; Dumnezeu vrea micul dejun. Se duce la un smochin. Nu era anotimpul lor, deci smochinul n-avea smochine. Domnul e iritat. Murmură:

— Fie să nu mai faci fructe niciodată!

Şi smochinul se