Îmi fac formele la aeroport, mă instalez la hotelu’ meu obișnuit, fac un duș, mă schimb, și după ce-am tras un coniac mic, cu titlu preventiv contra infecțiilor, sar într-o mașină-șah și-o iau din loc spre centru, la birou’ lui Burdell.

Burdell continuă vechea afacere a lui Granworth și stă-n același bloc de birouri.

Urc cu ascensoru’ și intru. În anticameră, o pupăză ciocănește la o mașină de scris. Poartă tocuri franțuzești de zece centimetri ș-o coafură turn, care-ar face-o pe Maria Antoaneta să pară aranjată după ultimu’ răcnet.

Poartă cercei lungi de jad și-are-o expresie ca și cum cineva i-ar arde plută sub nas tot timpu’; iar cînd intru și se ridică de la mașină, face cîțiva pași legănîndu-și fundu-ntr-un stil care-ar convinge juriul unui concurs de frumusețe s-o aleagă regină, dacă nevestele respectivilor n-ar fi p-acolo.

După aspectu’ mutrei, frecventează asiduu vreun salon de-nfrumusețare și are niște buze pictate c-un ruj care-i cam cu patru nuanțe prea deschis.

E un lucru al dracului de nostim, dar am constatat că din circa șaizeci și patru de pupeze doar una folosește nuanța potrivită de ruj. Și-ori de cîte ori dau de-un unicat din ăsta, e-ntotdeauna grăbită să se ducă undeva, sau e măritată, sau are alte complicații ce nu m-ajută s-avansez deloc.

Îi spun că vreau să vorbesc cu domnu’ Burdell și ea zice că e la birou, da’ că trebuie s-aștept pen’ c-are o ședință. Îi răspund prompt c-aș fi nevoit să comit harakiri c-un cuțit pentru deschis conserve dac-aș fi silit s-aștept să vorbesc cu domnu’ Burdell și intru direct în birou’ lui, care-i despărțit, în fund, de restu-ncăperilor printr-o ușă masivă de stejar cu incrustații decorative.

Burdell e așezat în spatele unui birou mare și tocmai trage o dușcă de whisky dintr-o sticlă impresionantă.

Ridică ochii la mine și zîmbește.

— Încîntat să te văd, domnule Caution, spune. Intră, te rog. N-am nici o treabă.

Pun pălăria pe capul unei figurine mari din bronz, reprezentînd un boxer, pe care-o folosește ca presse-papier, iau loc în fotoliu’ din fața lui și mă servesc c-o țigară dintr-o cutie de-argint clasa una.

— Ascultă, Burdell, îi zic, vreau să vorbesc cu tine și-i bine să m-asculți și să nu-ncerci să-mi pui vreun cioc, dacă nu vrei să simți cît pot să fiu de-al dracului.

Arată surprins. Individul ăsta, Burdell, e un tip de vreun metru șaizeștrei, cu păr roșcat, ochii roșii ș-o mutră ascuțită c-ai putea să te tai în ea. E un individ de teapa celor care-ar putea să fie buni sau răi, sau nici una, nici alta. E imposibil să-ți dai seama de ceva, dacă-l privești.

— Ascultă, domnule Caution, zice. Nu văd de ce trebuie să-mi vorbești așa. Oare nu ți-am spus întotdeauna tot ce-ai vrut să știi?

— Fără-ndoială, i-o-ntorc, doar că vreau să aflu mai multe, asta-i tot. Acum liniștește-te și ascultă ce-ți spun.

Cu două săptămîni în urmă, cînd mi s-a-ncredințat afacerea asta cu falsuri, am trecut p-aici și ți-am pus o mulțime de-ntrebări. Ei bine, principalu’ lucru e următoru’: susții că ați depus mărturie, tu și personalu’ din serviciu’ casei lui Aymes, la ancheta pentru stabilirea circumstanțelor decesului, în sensu’ că Henrietta Aymes nu era-n oraș în noaptea cînd Granworth și-a curmat zilele.

Foarte bine. Așadar, în ziua următoare mă reped la docu’ lui Cotton să vorbesc cu paznicu’ ăla care-a văzut mașina sărind peste chei și-l iau la-ntrebări, da’ așa cum știu eu. În cele din urmă mărturisește că-n dimineața de după sinuciderea lui Aymes ai fost acolo și că ți-a spus c-ar fi văzut o femeie coborînd din mașina aia la capătu’ docului. Spune că i-ai dat o mie de dolari ca să-și țină fleanca despre amănuntul ăsta și că s-a conformat.

Buuun. După trei zile primesc un bilet anonim în care zice c-ar fi înțelepciunea însăși dacă m-aș duce la Palm Springs ca să pun mîna pe niște scrisori pe care le-ar avea Henrietta. Perfect, căci am umblat după ele și le-am dibuit.

Dar uite că acum mă interesează cine-i tipu’ care mi-a trimis biletu’ ăla nesemnat, ș-am ajuns la concluzia că tipul ăla ești tu. Tu mi l-ai trimis, Burdell, ș-ai să-mi spui de ce, fiindcă ești o creatură care te contrazici. Mai întîi îl șperțuiești pe paznicul ăla ca să nu spună nimic despre damă: apoi, la ancheta pentru stabilirea circumstanțelor decesului, tu și personalu’ de serviciu spuneți că-n noaptea aia Henrietta Aymes n-a fost în oraș, iar cîteva luni mai tîrziu, după ce te-am vizitat ș-am auzit unele lucruri de la tine, îmi trimiți o scrisoare anonimă care mă duce la Palm Springs, unde găsesc niște scrisori valabile s-o pună pe Henrietta sub acuzație de omor. Ce părere ai? Ascult și vreau s-aud o mulțime. Scrisoarea aia-i scrisă de tine, nu-i așa?

Arată serios.

— Într-adevăr, zice. Eu am scris-o, și-am să-ți spun de ce, și după ce-ai auzit, poate c-ai să-nțelegi motivul care m-a determinat să procedez așa și nu altfel.

Trebuie să-nțelegi situația, zice. În primu’ rînd știam că doamna Aymes urma să vină-n oraș ca să-l vadă pe Granworth, pentru că văzusem scrisorile pe care i le trimisese. Știam că venea în noaptea cînd el s-a prăpădit, dar la anchetă mi-am ținut gura și-am recomandat personalului de serviciu să tacă – și uite de ce.

Granworth Aymes era o canalie. Nici unul dintre noi nu-l iubeam, dar pentru ea aveam un cult. Știam că el își făcea de cap cu fel de fel de pupeze și că-i făcea viața un infern. Dar cînd a dat lovitura aia și ne-a spus c-avea de gînd să-i dea două sute de bătrîne în obligațiuni de stat, am crezut c-avea de gînd să-ntoarcă o filă nouă și să devină om cumsecade. Așa am crezut, pentru că așa s-a și comportat, dovadă că și-a făcut o asigurare suplimentară și spunea c-are de gînd să se liniștească.