– Poate că nu, rosti Catelyn, însă Brandon e mort, iar cupa ţi-a fost înmânată ţie şi trebuie să bei din ea, fie că vrei, fie că nu.

Ned se duse de lângă ea, înapoi spre noapte. Privi în beznă, uitându-se la lună şi la stele, sau poate spre santinelele de pe ziduri.

Catelyn se înduioşa, simţindu-i suferinţa. Eddard Stark se căsătorise cu ea în palatul lui Brandon, aşa cum cerea obiceiul, însă umbra fratelui său mort încă mai zăcea între ei, ca şi altele – umbra femeii pe care nu o dezvăluia, femeia care-i născuse fiul bastard.

Era pe cale să se ducă la el, când cineva bătu la uşa camerei, tare şi pe neaşteptate. Ned se întoarse, încruntat.

– Ce este?

Glasul lui Desmond răzbătu prin uşă.

– Stăpâne, Maester Luwin e afară şi vă imploră să-i acordaţi o audienţă urgentă.

– I-ai spus că am lăsat ordin să nu fiu deranjat?

– Da, stăpâne. Insistă.

– Prea bine, atunci trimite-l aici.

Ned se îndreptă spre dulapul de haine şi se îmbrăcă într-o robă grea. Catelyn îşi dădu, brusc, seama cât de frig se făcuse. Se ridică în pat şi-şi trase blănurile până la bărbie.

– Poate că ar trebui să închidem ferestrele, sugeră ea. Ned dădu absent din cap. Maester Luwin fu poftit înăuntru. Era un bărbat cenuşiu, mic de statură. Ochii-i erau tot cenuşii, ageri, şi vedeau multe. Părul îi era cenuşiu, cât îi mai lăsase vârsta pe cap. Roba sa era de lână gri, tivită cu blană albă – culorile Casei Stark. Mânecile largi aveau buzunare ascunse în interior. Luwin avea întotdeauna lucruri dosite în acele mâneci şi scotea la iveală altele: cărţi, mesaje, obiecte ciudate, jucării pentru copii. Catelyn era surprinsă să vadă că Maester Luwin mai putea ridica mâinile cu toate acele lucruri din mâneci.

Maester aşteptă până ce uşa se închise în urma sa înainte să înceapă să vorbească.

– Stăpâne, îi spuse el lui Ned, iertaţi-mă că vă tulbur odihna. A fost lăsat un mesaj.

Ned privi iritat.

– A fost lăsat? De cine? A venit vreun călăreţ? Nu mi s-a spus nimic.

– Nu a fost nici un călăreţ, stăpâne. Numai o cutie de lemn sculptat, lăsată pe masa din postul meu de observaţie, în timpul cât aţipisem. Slujitorii mei nu au văzut pe nimeni, dar trebuie că a fost adus de cineva din suita regelui. Nu am mai avut alţi vizitatori din sud.

– O cutie de lemn, spui? zise Catelyn.

– Înăuntru erau nişte lentile noi, fine, pentru observator, din Myr, după cum se pare. Şlefuitorii de lentile din Myr sunt fără seamăn.

Ned se încruntă. Avea foarte puţină răbdare pentru astfel de lucruri, Catelyn ştia asta.

– A, lentile, spuse el. Ce are asta de-a face cu mine?

– Mi-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Maester Luwin; Este limpede că aici este mai mult decât pare.

Catelyn se zgribuli sub blănurile grele.

– O lentilă este un instrument care ne ajută să vedem.

– Într-adevăr, aşa este. Îşi trecu degetul peste colierul ordinului său, un lanţ greu purtat strâns în jurul gâtului, fiecare verigă fiind confecţionată dintr-un alt metal. Catelyn putea simţi spaima cuibărindu-se din nou în ea.

– Ce vor ei să ne facă să vedem mai limpede?

– Asta m-am întrebat şi eu. Maester Luwin extrase din mânecă un sul de hârtie rulat strâns. Am găsit adevăratul mesaj ascuns sub fundul fals, când am desfăcut cutia în care fuseseră lăsate lentilele, dar nu este ceva ce trebuia să văd eu.

Ned întinse mâna.

– Atunci dă-mi-l.

Luwin nici nu se clinti.

– Iertare, stăpâne, dar mesajul nu este nici pentru dumneavoastră. Este pentru Lady Catelyn şi numai pentru ea. Mă pot apropia?

Catelyn dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. Maester puse hârtia pe masa de lângă pat. Era sigilată cu picătură de ceară albastră. Luwin se înclină şi dădu să se retragă.

– Stai, îi porunci Ned. Vocea sa era gravă. O privi pe Catelyn. Ce-i asta? Doamna mea, dar tremuri.

– Mi-e teamă, admise ea. Se întinse şi luă scrisoarea cu mâinile tremurânde. Blănurile căzură de pe goliciunea ei, uitate. În ceara albastră era sigiliul cu luna şi şoimul al Casei Arryn. E de la Lysa. Catelyn se uită spre soţul ei. Nu ne va aduce bucurie, îi spuse ea. În mesaj este durere, Ned, pot s-o simt.

Ned se încruntă şi se înnegura la faţă.

– Deschide-o.

Catelyn rupse sigiliul. Ochii ei parcurseră cuvintele. Prima dată, înţelesul lor îi scăpă. Apoi îşi aminti.

– Lysa n-a vrut să rişte nimic. Când eram fetiţe, aveam un limbaj al nostru, ea şi cu mine.

– Poţi să citeşti?

– Da.

– Atunci spune-ne şi nouă.

– Poate că ar trebui să mă retrag, zise Maester Luwin.

Nu, rosti Catelyn. Avem nevoie de sfatul tău. Azvârli blănurile şi coborî din pat. Pe pielea ei goală, aerul nopţii se simţea rece ca un mormânt.

Maester Luwin îşi feri ochii. Chiar şi Ned păru şocat.

– Ce faci? întrebă el.

– Aprind un foc, îi răspunse Catelyn. Găsi un veşmânt şi se înfăşură în el, apoi îngenunche în faţa vetrei reci.

– Maester Luwin..., începu Ned.

– Maester Luwin m-a ajutat să aduc pe lume toţi copiii, zise Catelyn. Nu avem vreme pentru false pudori. Strecură hârtia în văpaie şi puse vreascurile mai mari deasupra ei.

Ned traversă încăperea şi o apucă de braţ, ridicând-o în picioare. O ţinu aşa, cu faţa la o palmă de a lui.

– Doamna mea, spune-mi! Ce era în mesajul acela?

Catelyn se încorda sub strânsoarea lui.

– Un avertisment, zise ea şoptit. Dacă avem înţelepciunea de a-l asculta.

Ochii lui îi cercetară faţa.

– Continuă.

– Lysa spune că Jon Arryn a fost ucis.

Degetele lui se încleştară pe braţul ei.

– De cine?

– De Lannisteri, răspunse ea. Regina. Ned îi dădu drumul la mână. Pe pielea ei rămăseseră urme roşietice, adânci.

– Zei, murmură el cu vocea răguşită. Sora ta este bolnavă de durere. Nu ştie ce spune.

– Ştie, zise Catelyn. Lysa este impulsivă, da, însă mesajul a fost pregătit cu grijă, foarte isteţ ascuns. Ştia că însemna moartea dacă scrisoarea ar fi căzut în alte mâini. Ca să rişte atât de mult, trebuie să fi avut mai mult decât simple