Vă întreb, este oare vina smochinului că nu era anotimpul pentru smochine? De ce să usuci instantaneu un smochin nevinovat?

Nu mi-l puteam scoate din cap. Şi nici acum nu pot. Mi-am petrecut trei zile încheiate gândindu-mă la el. Cu cât mă deranja mai tare, cu atât mai tare nu puteam să-l uit. Cu cât învăţam mai mult despre el, cu atât mai puţin voiam să-l părăsesc.

În ultima noastră zi, cu câteva ore înainte de plecare, am alergat pe dealul din stânga. Acum mi se pare o scenă creştină tipică. Creştinismul e o religie grăbită. Amintiţi-vă că lumea a fost creată în şapte zile. Chiar şi la nivel simbolic, tot frenezie e. Unuia care e născut într-o religie în care lupta pentru un singur suflet poate fi ca o cursă pe mai multe secole, cu nenumărate generaţii care-şi predau ştafeta, deznodămintele rapide ale creştinismului au un efect ameţitor. Dacă hinduismul pluteşte încet ca Gangele, creştinismul se agită precum oraşul Toronto în orele de vârf. Este o religie iute ca o rândunică şi grăbită ca o ambulanţă. Se exprimă într-o secundă. Într-o clipită, eşti pierdut sau salvat. Creştinismul se întinde pe ani de zile în urmă, dar, în realitate, el există doar într-un timp: acum.

Am alergat pe deal în sus. Deşi Părintele Martin nu era oficial acolo – vai, plăcuţa lui era întoarsă –, mulţumesc lui Dumnezeu că, neoficial, era.

Cu sufletul la gât, i-am spus:

— Părinte, aş vrea să fiu creştin, vă rog.

A zâmbit.

— Eşti deja, Piscine în inima ta. Oricine îl întâlneşte pe Domnul cu inima deschisă e creştin. Aici, în Munnar, l-ai întâlnit pe Isus.

M-a mângâiat pe creştet. De fapt era mai mult o castană. Capul mi-a făcut BUM, BUM, BUM.

Am crezut că o să explodez de bucurie.

— Când te întorci, o să luăm iar ceaiul împreună, fiule.

— Da, părinte.

Mi-a zâmbit frumos. Zâmbetul lui Isus.

Am intrat în biserică, de data asta fără teamă, pentru că acum era şi casa mea. M-am rugat la Isus, care e viu. Apoi am coborât dealul în fugă şi am urcat pe dealul din dreapta ca să-i mulţumesc Zeului Krishna pentru că mi l-a scos în cale pe Isus din Nazaret, a cărui umanitate m-a atras atât de mult.

Islamul a urmat anul următor. Aveam cincisprezece ani şi-mi exploram oraşul natal. Cartierul musulman nu era departe de zoo. Un cartier mic, liniştit, ale cărui case aveau gravate pe faţade semiluna şi câteva litere scrise în arabă.

Am ajuns pe strada Mulllah. M-am uitat la Jamia Masjid, Marea Moschee, atent să nu intru, bineînţeles. Islamul are o reputaţie mai proastă decât creştinismul – mai puţini zei, mai multă violenţă, şi n-am auzit pe nimeni să vorbească de bine despre şcolile musulmane –, deci n-aveam de gând să intru, deşi nu era nimeni înăuntru. Clădirea, curată şi albă, cu excepţia câtorva margini vopsite în verde, era o construcţie deschisă, care se desfăcea în jurul micii camere centrale goale. Rogojini lungi acopereau podeaua. Deasupra, se ridicau două minarete zvelte, ca nişte flaute, pe fundalul unor cocotieri înalţi şi drepţi. Nu era nimic evident religios şi deci interesant în locul acela, dar era plăcut şi liniştit.

Am mers mai departe. Chiar dincolo de moschee era o serie de clădiri cu un singur etaj, cu porţi mici, umbrite. Erau dărăpănate şi sărăcăcioase, cu pereţii din stuc vernil. Una dintre ele era un mic magazin. Am observat un raft de sticle prăfuite de Thumbs Up şi patru borcane transparente din plastic, pe jumătate pline cu dulciuri. Dar marfa principală era alta: ceva plat, rotund şi alb. M-am apropiat. Părea să fie un fel de lipie. Am împins-o pe una cu degetul. A sărit în sus, ţeapănă. Păreau vechi de vreo trei zile. Cine ar mânca aşa ceva? m-am întrebat. Am ridicat una şi am început s-o agit să văd dacă se rupe. O voce a spus:

— Vrei să încerci una?

Aproape că mi-a sărit inima din piept. Tuturor ni se întâmplă: desluşeşti lumini şi umbre, modele şi pete de culoare, eşti distrat – şi nu reuşeşti să vezi ceva ce e chiar în faţa ta.

La nici trei metri de mine, era un bărbat ce stătea în faţa lipiilor, cu picioarele încrucişate. M-am speriat atât de tare, încât am scăpat din mână pâinea, care a zburat şi a aterizat în mijlocul drumului, pe o balegă proaspătă.

— Îmi pare rău, domnule. Nu v-am văzut! am izbucnit.

Eram pe punctul de a o lua la goană.

— Să nu-ţi pară. O s-o mănânce o vacă. Ia alta, a spus el calm.

A rupt una în două. Am mâncat împreună. Era tare şi pieloasă, îţi punea dinţii la treabă, dar era săţioasă. M-am liniştit.

— Deci, dumneavoastră le faceţi, am spus, ca să spun ceva.

— Da. Dă-mi voie să-ţi arăt cum.

S-a dat jos de pe platformă şi m-a poftit în casă.

Era o cocioabă cu două camere. Camera mai mare, dominată de un cuptor, era brutăria, iar cealaltă, despărţită de o perdea uşoară, era dormitorul. Fundul cuptorului era căptuşit cu piatră netedă. Tocmai îmi explica modul în care se cocea pâinea pe pietrele încinse, când se auzi vocea nazală a muezinului venind dinspre moschee. Ştiam că e chemarea la rugăciune, dar nu ştiam ce presupune ea. Îmi imaginam că-i cheamă pe credincioşii musulmani la rugăciune, la fel cum clopotele cheamă creştinii. Nu e aşa. Brutarul s-a oprit în mijlocul propoziţiei şi a spus:

— Mă scuzaţi.

A trecut aplecându-se în cealaltă cameră pentru o clipă şi s-a întors cu un covoraş rulat, pe care l-a aşezat pe jos, în brutărie, stârnind un nor de făină. Şi, acolo, în faţa mea, a început să se roage. Era ciudat, dar eu eram cel care se simţea stingherit. Din fericire, s-a rugat cu ochii închişi.

Stătea drept şi mormăia în arabă. Şi-a dus mâinile la urechi, cu degetul mare atingându-i lobul, ca şi cum s-ar fi străduit să audă răspunsul lui Allah. S-a aplecat înainte. S-a îndreptat din nou. A căzut din nou în faţă. S-a ridicat. A luat totul de la capăt.

Aha, deci Islamul e doar un exerciţiu fizic simplu, mi-am zis. Yoga de caniculă pentru beduini.