slujească perfect interesele habsburgilor, care erau hotărâţi să folosească Biserica Romano-Catolică pentru a ţine laolaltă diversele teritorii ale imperiului. Astfel, sub supravegherea primatului romano-catolic al Ungariei, cardinalul Leopold Kollonitsch, negocierile cu episcopul român ortodox şi cu subalternii săi, conduse de iezuiţi, care s-au întors în Transilvania cu armatele habsburgice, au dus la Manifestul de Unire din 1701. Potrivit acestuia, clerul şi credincioşii ortodocşi îl recunoşteau pe papa de la Roma drept capul vizibil al Bisericii Creştine şi acceptau folosirea pâinii nedospite în taina împărtăşaniei, existenţa purgatoriului şi emanarea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Însă toate celelalte chestiuni, inclusiv codul canonic, ritualul şi practicile, precum căsătoria după hirotonisire, au rămas neatinse. În schimb, clerul român avea să se bucure de aceleaşi drepturi şi privilegii ca membrii celor trei naţiuni în sânul cărora trăiau. Astfel, habsburgii au câştigat bunăvoinţa unei elite influente, care putea, dacă voia, să cultive ţelurile imperiale în sânul numeroasei populaţii rurale. Cu timpul, erau de părere habsburgii şi Kollonitsch, clerul român avea să considere Biserica Unită drept un pas înainte spre convertirea la romano-catolicism. Clerul greco-catolic – ori uniat – a dobândit, sau cel puţin i se promiseseră, beneficii sociale şi politice pe măsura poziţiei sale. Curtea de la Viena a ales să creadă că acţiunile clerului însemnau şi acceptarea unirii de către ţăranii români şi a considerat că Biserica Ortodoxă încetase să mai existe.

Unirea Bisericii cu Roma a reprezentat un moment de răscruce în istoria românilor din Transilvania. I-a expus pe aceştia unor influenţe culturale şi intelectuale occidentale dintre cele mai diverse, oferindu-i noului cler greco-catolic oportunităţi fără precedent de educaţie superioară în liceele romano-catolice din Transilvania şi în universităţile din Roma, Viena şi Trnava (Nagyszombat). Obiectivul habsburgilor şi al lui Kollonitsch era acela de a forma un cler greco-catolic bine educat şi devotat care să fie inspirat să atragă adepţi pentru Unire din rândul populaţiei rurale. Însă evenimentele aveau să ia un curs diferit. Cu timpul, oportunităţile educaţionale rare (pentru români) şi experienţa Europei Centrale au îngăduit clerului greco-catolic să-i îndrume politic şi spiritual pe români atunci când aceştia au organizat lupta de eliminare a discriminării împotriva lor şi de recunoaştere a celei de-a patra naţiuni.

Nu mai puţin importantă, o consecinţă a Unirii a fost simţul identităţii pe care l-a cultivat şi pe care, până la jumătatea secolului, elita bisericească îl transformase într-o nouă idee de naţiune. Inspiraţi de episcopul lor, Ioan Inocenţiu Micu-Klein (episcop, 1729-1744), care era conştient de originile romane şi îşi considera Biserica o punte între Est şi Vest, membrii acestei elite au conceput naţiunea într-un mod fundamental diferit faţă de comunităţile privilegiate reprezentate de cele trei naţiuni. Naţiunea servită de cler era etnică şi îi cuprindea pe toţi românii, chiar dacă distincţiile sociale rămâneau puternice. Şi-au acceptat fără discuţie descendenţa din cuceritorii romani ai Daciei şi originile latine ale limbii lor, însă nu erau naţionalişti moderni, deoarece nu au mers până într-acolo încât să se folosească de istorie sau de limbă, adică de etnicitate, pentru a justifica egalitatea cu cele trei naţiuni. Mai curând, în acest scop, depindeau în continuare de actele împăraţilor şi regilor şi de orice alte documente juridice cu autoritate. Cu toate acestea, membrii clerului au considerat că importanţa Bisericii Unite depăşea graniţele religiei. Pentru ei era o revenire la Roma, la originile etnice care îi defineau în cea mai mare măsură. În acelaşi timp, şi-au exprimat abnegaţia faţă de moştenirea lor culturală şi religioasă răsăriteană şi s-au opus vehement latinizării profunde a Bisericii lor Greco-Catolice.

Masa ţăranilor a reacţionat la Unirea Bisericii foarte diferit faţă de elita clerului. I s-a opus cu toată fiinţa, încăpăţânare ce reflectă un climat mental dedicat tradiţiei şi un simţ al comunităţii definit de religie. Clerul greco-catolic, pregătit să devină misionar al unirii în mediul rural, nu a reuşit mare lucru. Era pe deplin conştient de devotamentul ţăranilor faţă de ritualurile şi practicile ortodoxe şi, deşi unirea nu le schimbase deloc, voia să evite mişcările sociale pe care ştia că până şi menţionarea Romei sau a papei avea să le provoace. Marea majoritate a ţăranilor nu ştiau aşadar că clerul acceptase unirea şi că şi ei erau consideraţi uniaţi.

Calmul relativ din zona rurală din sudul Transilvaniei a fost spulberat în 1744 de un călugăr ortodox sârb, Visarion Sarai, care pretindea că fusese trimis de Dumnezeu să propovăduiască adevărurile ortodoxiei. Ca urmare a avertismentelor sale de osândă veşnică pentru toţi cei care fuseseră împărtăşiţi de preoţi greco-catolici, sate şi ţinuturi întregi s-au răsculat, cerând preoţi aleşi de ei şi libertatea cultului. Au evitat feţele bisericeşti şi familiile care deveniseră uniate şi au declarat că se înrudesc doar cu grecii şi cu ruşii, deoarece împărtăşeau aceeaşi credinţă cu aceştia. Tumultul s-a domolit după arestarea lui Visarion, dar violenţele au izbucnit din nou în forţă în 1759, când un călugăr român, Sofronie de la Cioara, a înfierbântat iarăşi spiritele în privinţa unirii şi ameninţării pe care aceasta o reprezenta pentru mântuire. Ordinea a fost restabilită abia după ce împărăteasa Maria Tereza a încuviinţat în acelaşi an să repună în drepturi Biserica Ortodoxă în Transilvania, numind un nou episcop.

Aşadar, la jumătatea secolului al XVIII-lea, atât Moldova şi Ţara Românească, cât şi românii din Transilvania se aflau în pragul lumii moderne. Elitele politice, economice şi intelectuale din principate şi elita clericilor greco-catolici din Transilvania erau atrase către curentele de idei şi modelele comportamentale europene. Cu toate acestea, tradiţia s-a dovedit tenace şi avea să supună generaţii succesive de elite unor provocări majore, pe măsură ce acestea s-au străduit să-şi reconcilieze moştenirea răsăriteană cu inovaţia apuseană.

3 De la Est la Vest, 1774-1866

Chiar dacă anul 1774 nu marchează în sine un punct major de