vreme; tabăra Negrilor reprezenta bogăţia de dată mai veche. Datorită popularităţii de care se bucurau în rândul oamenilor de rând, cei care controlau oraşul erau Albii – spre crescânda nemulţumire a Negrilor. Treptat, rivalitatea dintre aceste facţiuni a devenit tot mai aprigă.

  Papa Bonifaciu a înţeles că era momentul potrivit sa intervină: avea să-i sprijine pe Albi să preia controlul asupra Florenţei, care urma să intre sub influenţa sa. A studiat situaţia şi s-a hotărât să se concentreze asupra unui singur om – celebrul poet Dante Alighieri, înfocat partizan al Albilor. Pe Dante politica l-a interesat dintotdeauna. Era un republican convins, un orator fără pereche în Florenţa şi i se întâmpla adeseori să-şi mustre concetăţenii pentru lipsa lor de fermitate. În 1300, anul în care papa Bonifaciu începuse să pună la cale cucerirea Toscanei, florentinii îl puseseră în cea mai înaltă dintre funcţiile elective, desemnându-l unul dintre cei şase priori ai oraşului. În timpul mandatului său de şase luni, Dante a adoptat o atitudine intransigentă faţă de Negri, ca şi faţă de tentativele de a crea dezordine ale Vaticanului.

  Totuşi, în 1301, papa şi-a schimbat strategia: l-a chemat în ajutor pe principele Carol de Valois, puternicul frate al regelui Franţei, pentru a aduce la ordine Toscana. Pe când Carol străbătea în marş nordul Italiei, iar Florenţa clocotea de mânie şi de nelinişte, Dante s-a vădit a fi omul capabil să-şi unească toţi concetăţenii în numele unei cauze comune, ridicându-se vehement împotriva capitulării şi străduindu-se din răsputeri să înarmeze poporul şi să organizeze apărarea şi riposta contra papei şi a prinţului-marionetă al acestuia. Bonifaciu trebuia cu orice preţ să-l neutralizeze pe Dante. Astfel, deşi pe de o parte ameninţa Florenţa cu atacul lui Carol de Valois, pe de altă parte flutura creanga de măslin a unor eventuale tratative, sperând că poetul-om de stat avea să muşte din momeală. Într-adevăr, florentinii au decis să trimită o delegaţie la Roma, ca să înceapă negocierile de pace. După cum era de aşteptat, la conducerea delegaţiei l-au pus pe Dante.

  Au fost unii care l-au prevenit pe poet că acest papă perfid îl atrăgea într-o capcană, ca să-l îndepărteze din oraş, dar nu era nimic de făcut – Dante a pornit spre Roma şi a ajuns acolo tocmai pe când trupele franceze sosiseră, la rândul lor, sub zidurile Florenţei. Era convins că elocinţa şi temeiul raţional al argumentelor lui îl vor îndupleca pe papă şi vor salva oraşul. Numai că la primirea delegaţilor florentini, pontiful a avut grijă să înceapă prin a-i intimida, aşa cum proceda cu cei mai mulţi: „În genunchi! În faţa mea să îngenuncheaţi!”, a urlat el. „Supuneţi-vă mie! Adevărat vă spun că în inima mea nu este decât dorinţa de a vă dărui pacea!” Prezenţa lui plină de forţă i-a copleşit pe delegaţi, care au stat şi l-au ascultat promiţându-le că va avea grijă de interesele lor. Apoi papa i-a sfătuit să se întoarcă acasă, dar să lase, totuşi, la Roma pe unul dintre ei, pentru continuarea discuţiilor, şi el însuşi a hotărât ca acela să fie Dante. S-a exprimat cu o politeţe ireproşabilă, dar sugestia sa fusese de fapt un ordin.

  Şi aşa, Dante a rămas la Roma. În vreme ce papa şi cu el îşi „continuau discuţiile”, Florenţa s-a prăbuşit. Nemaiexistând nimeni care să-i strângă laolaltă pe Albi şi cum Carol de Valois folosea banii papei ca să-i mituiască pe unii şi să semene zâzanie în rândul altora, facţiunea aceasta s-a dezintegrat, sfâşiată între cei care susţineau ideea negocierilor şi cei care treceau dintr-o tabără într-alta. Întrucât adversarii lor erau divizaţi şi în plină derută, Negrii i-au învins în numai câteva săptămâni, dedându-se la represalii sângeroase. Papa nu i-a îngăduit lui Dante sa plece din Roma decât după ce facţiunea Negrilor şi-a consolidat puterea.

  Aceştia i-au ordonat poetului să răspundă pentru acuzaţiile ce i se aduceau şi să se înfăţişeze la judecată. În urma refuzului său, Negrii l-au condamnat: dacă avea să mai vină vreodată în Florenţa, urma să fie ars pe rug. Astfel şi-a început poetul nefericita sa existenţă de exilat, rătăcind prin Italia, proscris în oraşul pe care îl iubea şi în care nu s-a mai putut întoarce niciodată.

  Comentariu.

  Papa Bonifaciu îşi dăduse seama că nu-i trebuia decât pretextul în stare să-l convingă pe Dante să părăsească Florenţa şi aceasta avea să-i cadă în gheară. A recurs la unul dintre trucurile cele mai vechi din lume: pe de o parte ameninţarea, pe de altă parte, momeala tratativelor de pace, iar poetul l-a crezut. Odată ajuns la Roma, papa l-a reţinut acolo atâta cât a vrut. Căci Bonifaciu cunoştea bine unul dintre principalele precepte ale puterii: o singură persoană hotărâtă, un singur spirit recalcitrant, dar ferm poate transforma nişte oi temătoare în lei neînfricaţi. Trebuia, aşadar, să-l izoleze pe recalcitrant. Lipsită de elementul ei agregant, turma avea să se împrăştie cu repeziciune.

  VIAŢA LUI THEMISTOCLE.

  Concetăţenii [lui Themistocle] ajunseseră să-l invidieze atât de tare, încât erau dispuşi să creadă orice calomnie ce se răspândea pe seama sa, astfel încât [el] a fost obligat să le reamintească de înfăptuirile sale până când nu au mai suportat să-l asculte. Odată le-a spus celor care îi aduceau critici: „De ce vă săturaţi de binefacerile primite atât de des, din partea aceloraşi oameni?” În afară de asta, a jignit poporul atunci când a construit templul zeiţei Artemis, căci nu numai că a numit-o Artemis Aristoboule sau Artemis cea mai înţeleaptă în sfaturi – făcând aluzie la faptul că el fusese acela care dăduse atenienilor şi tuturor grecilor sfaturile cele mai înţelepte – ci alesese pentru templu un loc aflat în apropierea casei sale de la Melite. [.] Astfel încât, în cele din urmă, atenienii l-au exilat. S-au folosit de ostracizare ca să-i submineze marele renume şi autoritatea, după cum aveau într-adevăr obiceiul să procedeze cu orice om puternic pe care îl considerau tiranic sau care se ridicase la un statut de eminenţă socotit de ei ca nepotrivit cu egalitatea dintr-o democraţie.