Însuşeşte-ţi bine această lecţie: nu îţi irosi timpul lovind la întâmplare în ceea ce ţi se pare a fi un balaur cu mai multe capete. Găseşte singurul cap care contează – acel duşman înzestrat cu forţă de caracter, sau cu inteligenţă, sau, şi mai important, cu carismă. Trebuie cu orice preţ să-l îndepărtezi, pentru că dacă este absent, influenţa lui dispare. Îl poţi izola fizic (exilul sau o misiune undeva, departe) sau din punct de vedere psihologic (îl desparţi de grup răspândind pe seama lui calomnii şi insinuări). Tumora canceroasă începe cu o singură celulă – extirpă celula înainte ca boala să se întindă şi să devină inoperabilă.

  CHEILE PUTERII.

  În trecut, popoare întregi erau conduse de câte un rege şi o mână de miniştri. Putere nu avea decât elita. De-a lungul secolelor, puterea s-a dispersat treptat, iar societatea s-a democratizat. Această evoluţie a lucrurilor a generat însă impresia eronată, dar larg răspândită că au dispărut centrii de putere ai grupurilor, că puterea s-a dizolvat. În realitate, puterea a suferit o schimbare de natură cantitativă, nu calitativă. Esenţa ei este aceeaşi. Există mai puţini tirani cu drept de viaţă şi de moarte asupra unor milioane de oameni, dar rămân mii de mici despoţi locali stăpâni peste „regate” mai modeste şi care îşi impun voinţa prin jocuri de putere indirecte, carismă şi aşa mai departe. În fiecare grup, puterea se concentrează în mâinile a una-două persoane, pentru că măcar în această privinţă, firea omenească nu se va schimba niciodată: semenii noştri se strâng în jurul unei singure personalităţi de forţă asemenea planetelor care gravitează în jurul soarelui.

  A trăi cu iluzia că aceşti centri de putere nu mai există înseamnă a-ţi asuma riscul de a comite o serie infinită de greşeli, de a irosi energie şi timp, fără a izbuti vreodată să-ţi atingi ţinta. Oamenii puternici nu stau să-şi piardă vremea. Or fi creând ei impresia că se pretează jocului, pretinzând că împart puterea cu mai mulţi alţii, însă poţi fi sigur că nu îi scapă din ochi pe nelipsiţii (puţini la număr) din grup în mâinile cărora se află cărţile. Asupra acestora se concentrează eforturile lor. Atunci când se ivesc necazurile, caută cauza lor profundă, adică pe acel om cu tărie de caracter care a declanşat incidentul şi a cărui izolare şi îndepărtare vor atrage revenirea la normal.

  În cursul practicii sale de terapie familială, doctorul Milton H. Erickson a descoperit că ori de câte ori dinamica familiei era perturbată sau disfuncţională, exista, în mod inevitabil, o persoană care declanşa starea de tensiune. O izola simbolic de grup, ca pe un măr stricat care ar putea să le strice şi pe celelalte: o aşeza separat chiar dacă la numai câteva zeci de centimetri de restul familiei, încetul cu încetul, ceilalţi ajungeau să-şi dea scama că individul izolat fizic constituia sursa dificultăţilor tuturor. Odată ce factorul perturbator a fost identificat, trebuie să li-l arăţi şi celorlalţi. Este esenţial să se stabilească cine controlează dinamica grupului. Nu uita: elementele perturbatoare au succes pentru că se ascund printre membrii acestuia, mascându-şi acţiunile cu reacţiile celor din jur. Dacă le dai pe faţă faptele, îşi vor pierde puterea de a face rău.

  În jocurile strategice, un punct determinant îl reprezintă izolarea forţelor inamice. La şah, trebuie să încerci să-l încolţeşti pe rege. În jocul chinezesc numit go, să încerci să izolezi adversarul, reducându-l la imobilitate şi ineficacitate. Adeseori, este mai înţelept aşa decât să-l distrugi – pari mai puţin brutal. Rezultatul este însă acelaşi, întrucât, dacă este vorba despre putere, izolarea echivalează cu moartea.

  Cea mai eficientă formă de izolare o reprezintă separarea, într-un fel sau altul, a victimelor tale de baza puterii lor. Când Mao Tse-tung dorea să scape de un adversar din elita comunistă, nu îl ataca niciodată în mod direct; discret, dar tenace, se străduia să-l izoleze, să-i divizeze aliaţii, să-i îndepărteze de el, diminuându-i susţinerea politică. Curând, omul dispărea de la sine.

  În jocul puterii, prezenţa are o mare importanţă. Ca să seduci, mai ales la începutul idilei, este necesar să fii mereu prezent sau să creezi impresia că ai fi prezent, pentru că absenţele frecvente estompează forţa vrăjii. Primul-ministru al reginei Elisabeta I a Angliei, Sir Robert Cecil, avea doi rivali: favoritul momentului, contele de Essex şi fostul favorit, Sir Walter Raleigh. A izbutit să-i îndepărteze pe amândoi, trimiţându-i într-o campanie împotriva Spaniei. Odată plecaţi de la curte rivalii, Sir Robert Cecil a devenit consilierul ei cel mai ascultat şi a reuşit să-i slăbească afecţiunea pentru aceştia. Lecţia ce trebuie însuşită aici este dublă: întâi, că ar fi foarte periculos să lipseşti de la curte şi că nu trebuie niciodată să părăseşti scena într-o perioadă de nelinişte sau criză, întrucât absenţa ta poate, în aceeaşi măsură, simboliza şi cauza pierderii puterii; în al doilea rând, că a-ţi îndepărta de la curte rivalii tocmai în momentele critice constituie o manevră excelentă.

  Izolarea are şi alte utilizări strategice. Atunci când încerci să-i seduci, este mai înţelept să-i scoţi pe oameni din ambianţa lor socială obişnuită. Astfel izolaţi de contextul cunoscut, vor fi mai vulnerabili, iar prezenţa ta li se va părea amplificată. Şi escrocii caută să-şi izoleze victimele de mediul lor normal, atrăgându-le în locuri unde să nu se mai simtă în largul lor, ci slabe, neajutorate şi mai dispuse să se lase înşelate. Aşadar, izolarea se poate dovedi o metodă eficace de a-i aduce pe oameni în puterea ta ca să-i seduci sau să-i escrochezi.

  Vei întâlni adesea şi oameni puternici care au preferat să se îndepărteze de grup. Poate că puterea li s-a suit la cap şi se consideră superiori celorlalţi sau poate că şi-au pierdut capacitatea de a comunica, mai ales cu cei de rând. Ţine minte: izolarea îi face vulnerabili. Oricât ar fi ei de puternici, aceşti oameni pot să devină uneltele tale – te poţi folosi de ei.

  Rasputin a izbutit să aibă o atât de mare