putere asupra ţarului Nicolae al II-lea şi ţarinei Alexandra a Rusiei tocmai din cauza uriaşei izolări în care trăia familia imperială rusă. În plus, Alexandra era străină şi, practic, avea relaţii extrem de reduse cu poporul rus. Rasputin s-a insinuat în anturajul ei tocmai servindu-se de originea sa ţărănească şi de faptul că ţarina îşi dorea intens să comunice cu supuşii ei.

  Odată pătruns în cercurile palatului, călugărul s-a făcut indispensabil şi a ajuns să aibă o putere enormă. A ţintit cel mai sus cu putinţă – către persoana în mâinile căreia se găseau frâiele guvernării: Alexandra (care îşi domina soţul), ca să descopere că nu mai era nevoie s-o separe de mediul ei. Izolarea deja exista. Strategia lui Rasputin îţi poate aduce o mare putere. Caută mereu oameni cu funcţii înalte, dar care rămân în afara grupului. Ei seamănă cu nişte fructe coapte, gata să se lase culese (seduse) şi de care te poţi folosi pentru a te catapulta tu însuţi spre vârful piramidei.

  În sfârşit, motivul care face necesară atacarea păstorului este că o atare acţiune antrenează distrugerea cu o rapiditate de neînchipuit a moralului turmei. Atunci când Hernando Cortés şi Francisco Pizarro au pornit cu micile lor armate împotriva imperiilor aztec şi incaş, ei nu au comis greşeala de a lupta pe mai multe fronturi şi nici nu s-au lăsat intimidaţi de trupele incomparabil mai numeroase ale inamicului. Scopul lor, pe deplin atins, a fost să-i captureze pe cei doi împăraţi, Moctezuma şi Atahualpa, după care aceste imense imperii le-au căzut la picioare. O dată ce conducătorul dispare, dispare şi centrul de greutate al grupului, punctul său de echilibru. Nemaiavând în jurul cărui punct se roti, grupul se dezmembrează. Ţinteşte conducătorii, răstoarnă-i de la putere şi exploatează enormele posibilităţi oferite de starea de confuzie astfel creată.

  Imagine:

  O turmă de oi puse la îngrăşat. Nu-ţi pierde timpul preţios încercând să furi una sau două; nu-ţi risca viaţa şi integritatea corporală în confruntarea cu dulăii de la stână. Ţinteşte-l pe păstor. Momeşte-l să se îndepărteze şi câinii îl vor urma. Loveşte-l şi turma se va împrăştia – vei putea să te alegi cu câte oi doreşti, luându-le una câte una.

  Ultimul cuvânt:

  Dacă întinzi un arc, întinde-l pe cel mai tare. Dacă pui în el o săgeată, pune-o pe cea mai lungă. Ca să dobori un călăreţ, întâi doboară-i calul. Ca să prinzi o ceată de hoţi, întâi prinde-o pe căpetenia lor. După cum o ţară are hotar, aşa are hotar şi uciderea. Dacă poţi opri atacul duşmanului [lovindu-i conducătorul], de ce să fie mai mulţi morţi şi răniţi decât este necesar?

  (Tu Fu, poet chinez din epoca dinastiei Tang, secolul al VIII-lea)

  CONTRAARGUMENT

  „Dacă îi faci un rău unui om, acţionează în aşa fel încât să nu mai ai a te teme de răzbunarea lui”, scria Machiavelli. În situaţia în care îţi izolezi duşmanul, ai grijă să-l lipseşti şi de mijloacele de a-şi lua revanşa. Cu alte cuvinte, dacă aplici legea de faţă, aplic-o de pe o poziţie de superioritate, ca să nu te sperie urmările resentimentelor pe care le trezeşti.

  Succesorul lui Abraham Lincoln, preşedintele Andrew Johnson, îl considera pe Ulysses S. Grant un membru recalcitrant al guvernului său. În consecinţă, l-a izolat, măsură care, conform planului său, urma să-l silească să demisioneze. Numai că marele general nu a fost intimidat, ci înfuriat şi a „răspuns” manevrei alcătuindu-şi o bază de susţinere solidă în cadrul partidului republican, fapt ce i-a şi asigurat alegerea la Casa Albă după încheierea mandatului lui Johnson. Acesta ar fi dat dovadă de o infinit mai mare înţelepciune dacă ar fi ştiut să-l păstreze pe Grant în cabinet, sub supravegherea sa, de unde nu putea să-i facă prea mult rău, în loc să-l transforme într-un duşman vindicativ. În mod similar, va fi necesar să nu-i îndepărtezi de lângă tine pe anumiţi oameni, tocmai ca să le poţi urmări mişcările fără a risca să-ţi faci din ei duşmani înverşunaţi. Ţine-i pe aproape şi, treptat, străduieş-te-te în secret să le erodezi baza de susţinere politică, pentru ca, la momentul potrivit, să te dispensezi de ei uşor, iar şocul căderii să li se pară atât de neaşteptat, de dur şi de rapid, încât să nici nu aibă timp să-şi dea seama din ce li s-a tras.

  LEGEA.

  MANIPULEAZĂ OAMENII PRIN LUCRURILE LA CARE ŢIN ŞI ÎN CARE CRED.

  ARGUMENT.

  Dacă recurgi la manevre coercitive, vei provoca o reacţie ce va sfârşi prin a se întoarce împotriva ta. Trebuie să seduci oamenii, determinându-i să vrea să facă ceea ce doreşti tu. Persoana sedusă devine un simplu pion loial. Seducţia se bazează pe arta de a-i influenţa pe ceilalţi din punct de vedere psihologic, manipulându-le vulnerabilitatea, învinge-le rezistenţa exploatându-le emoţiile, valorile şi priorităţile, afecţiunile şi temerile. Dacă nu ţii seama de sufletul şi de mintea semenilor tăi, îi vei face să te urască.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Către sfârşitul domniei regelui Ludovic al XV-lea, toată Franţa simţea o disperată nevoie de schimbare. Atunci când nepotul şi succesorul acestuia, viitorul rege Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit cu fiica de cincisprezece ani a împărătesei Maria Theresa a Austriei, francezilor li s-a părut că aveau motive să spere într-o evoluţie favorabilă a evenimentelor. Tânăra mireasă, Maria-Antoaneta, era frumoasă şi plină de viaţă. Venirea ei a schimbat numaidecât atmosfera de la curte, unde toată lumea se săturase de desfrâul regelui Ludovic al XV-lea. Până şi poporul, care nici nu apucase încă să-şi vadă prinţesa, era pregătit s-o primească cu entuziasm. Francezii erau dezgustaţi de interminabilul şir de metrese ale bătrânului monarh şi abia aşteptau să fie supuşii acestei noi regine. În 1773, când Maria-Antoaneta şi-a făcut prima apariţie pe străzile Parisului, mulţimea a întâmpinat-o cu aplauze şi s-a îmbulzit, încântată, în jurul trăsurii ei. „Cât sunt de norocoasă”, îi scria tânăra augustei sale mame, „să mă aflu în situaţia de a câştiga o atât de mare afecţiune făcând atât de puţin ca s-o merit”.

  În 1774