Ludovic al XV-lea a murit şi la tron i-a urmat Ludovic al XVI-lea. O dată devenită regină, Maria-Antoaneta s-a lăsat în voia plăcerilor ei predilecte: îşi comanda şi purta toaletele şi bijuteriile cele mai scumpe ce se puteau găsi, îşi făcea perucile cele mai complicate din câte s-au văzut vreodată – adevărate sculpturi de şuviţe, înalte de aproape un metru, şi dădea, unul după altul, baluri mascate şi tot felul de alte petreceri somptuoase. Exorbitante, cheltuielile pentru aceste capricii nu erau plătite niciodată. Regina trăia pe datorie şi nu se interesa deloc de preţurile extravaganţelor ei sau de cine îi achită cumpărăturile.

  Distracţia ei preferată o constituia proiectarea parcului (numit Grădina Paradisului) de la palatul Micul Trianon, situat în pădurile din preajma palatului Versailles. Parcul trebuia să fie cât mai „natural” cu putinţă – s-a mers atât de departe încât grădinarii au pus muşchi pe copaci şi pe pietre. Ca să se amplifice efectul pastoral, regina a angajat tinere ţărăncuţe, care trebuiau să mulgă, pe pajişti, cele mai frumoase vaci din tot regatul; spălătorese şi brânzărese îmbrăcate în costume rustice la crearea cărora ajutase ea însăşi; păstori şi păstoriţe, păzind oi împodobite cu panglici. Când mergea să viziteze staulele, Mariei-Antoaneta îi plăcea să privească lăptăresele adunând laptele în vase de porţelan făcute în atelierele regale. Îşi petrecea o parte din timp culegând flori din pădurea din jurul palatului Micul Trianon sau uitându-se la „bunii păstori” care îşi vedeau de „muncile” lor. Toată această mică parte de lume a devenit un univers închis, complet separat de orice comunicare cu exteriorul şi delimitat precis de lucrurile şi persoanele ei favorite.

  Cu fiecare nou capriciu, costul întreţinerii Micului Trianon sporea în mod din ce în ce mai îngrijorător, între timp, în ţară situaţia se deteriora. Foametea şi nemulţumirile cuprindeau un număr crescând de oameni. Până şi curtenii, izolaţi de viaţa poporului, începuseră să aibă resentimente – regina se purta cu ei de parcă ar fi fost nişte copii. Pentru ea nu contau decât cei care îi erau pe plac, iar aceştia deveneau din ce în ce mai puţini. Dar Maria-Antoaneta nu îşi făcea griji. Nu şi-a dat niciodată osteneala să citească nici măcar unul singur dintre rapoartele miniştrilor. Nu a vizitat niciuna dintre regiunile ţării, ca să-şi apropie oamenii simpli. O dată nu s-a amestecat printre parizienii de rând şi nici nu a schimbat vreo vorbă cu reprezentanţii acestora. Îşi închipuia că, fiind regina lor, francezii aveau datoria s-o iubească, fără ca ea să fie datoare să-i iubească la rândul ei.

  În 1784, regina a fost amestecată într-un scandal. Ca urmare a unei escrocherii complicate, fusese cumpărat în numele ei cel mai scump colier de diamante din Europa, iar în cursul procesului escrocilor, toată lumea a aflat despre luxul vieţii de la curte. Poporul a auzit câţi bani se cheltuiau pe toaletele, bijuteriile şi balurile ei mascate. Au poreclit-o „doamna Deficit” şi, din acel moment, Maria-Antoaneta a ajuns ţinta mereu mai profundului resentiment al mulţimilor. Atunci când apărea în loja regală de la operă, publicul o întâmpina cu fluierături. S-a întors împotriva ei chiar şi curtea. Nu mai era un secret că în timp ce ea risipea banii fără să stea pe gânduri, ţara se ducea de râpă.

  Cinci ani mai târziu, în 1789, s-a produs un eveniment fără precedent în Franţa: a început revoluţia. Nici acum regina nu şi-a făcut griji. Părea să creadă că dacă este lăsat să-şi aibă mica sa răzmeriţă, poporul se va linişti, iar ea îşi va putea relua viaţa de plăceri. Însă poporul a dat buzna în palatul Versailles, silind familia regală să-şi stabilească reşedinţa la Paris. Pentru rebeli, acesta era un triumf; pentru regină, o ocazie prielnică de a pune balsam pe rănile pe care tot ea le provocase, de a intra în comunicare cu oamenii. Numai că Maria-Antoaneta nu învăţase nimic din situaţia în care se afla. În perioada şederii la Paris, nu şi-a părăsit niciodată palatul. Soarta supuşilor ei îi era total indiferentă.

  În 1792, cuplul regal a fost mutat din palat în închisoare, iar revoluţionarii au proclamat oficial sfârşitul monarhiei. În anul următor, Ludovic al XVI-lea a fost judecat, condamnat şi executat prin ghilotinare. Aceeaşi soartă o aştepta şi pe regină, dar nu s-a găsit nimeni să se ridice în apărarea ei – nici prietenii de altădată de la curte, nici ceilalţi suverani din restul regatelor europene, care, în fond, aveau tot interesul să arate propriilor lor popoare că revoluţiile nu dau rezultat şi nu merită făcute. Nu i-a venit în ajutor nici măcar propria sa familie, deşi pe tronul imperial al Austriei stătea acum fratele ei, Iosif al II-lea. Maria-Antoaneta devenise o paria. În octombrie 1793, neînţelegând nimic neregretând nimic, nici în ultima clipă de viaţă, a sfârşit şi ea prin a îngenunchea şi a-şi pune gâtul sub cuţitul ghilotinei.

  Comentariu.

  Maria-Antoaneta a fost victima unei educaţii profund (şi periculos de) greşite; din copilărie, toată lumea a răsfăţat-o şi a copleşit-o cu daruri. Ca proaspătă soţie a viitorului rege al Franţei, s-a aflat în centrul atenţiei generale. Nu a învăţat niciodată să-i cucerească pe alţii, să le facă bucurii sau să le audieze sufletul şi comportamentul. Nu a fost obligată nicicând să se străduiască pentru a obţine ceva, să calculeze, să uzeze de viclenie sau de arta de a convinge. Prin urmare, ca orice om crescut în răsfăţ, s-a transformat într-un monstru de insensibilitate şi de egoism.

  A focalizat asupra ei nemulţumirea unei ţări întregi pentru că nimic nu este mai supărător decât să vezi că o persoană nu depune nici un fel de efort ca să se facă plăcută ori să te convingă, chiar dacă nu urmăreşte decât să te înşele. Să nu-şi închipuie cineva că Maria-Antoaneta reprezintă o epocă revolută sau un tip uman rar întâlnit. Dimpotrivă – insensibilii egoişti sunt astăzi mai numeroşi ca oricând. Acest gen de oameni trăiesc în crisalida lor, unde se simt regi şi regine cărora li se datorează atenţie şi afecţiune. Nu acordă nici o consideraţie