ci i-a dăruit şi un cal cu şa cu tot. Cum ofiţerii săi se întrebau, mânioşi, de ce se poartă astfel, Liang le-a spus: „Pe omul acela îl pot prinde la fel de uşor cum pot să iau ceva din buzunar, însă caut să-i cuceresc inima. Când o să izbutesc, în sud pacea se va instaura ca de la sine.”

  BLÂNDA ARTĂ A CONVINGERII.

  Vântul de miazănoapte şi soarele se certau. Care era mai puternic? S-au înţeles să-l recunoască drept cel mai tare dintre ei pe acela care îl putea despuia pe un drumeţ de veşmintele lui. Cel dintâi a încercat vântul, însă rafalele lui violente l-au făcut pe om să-şi strângă şi mai tare îmbrăcămintea pe lângă trup, iar când a suflat şi mai aprig, frigul l-a pătruns atât de rău, încât şi-a mai pus şi o pelerină. În cele din urmă, vântul a ostenit şi l-a lăsat pe drumeţ în seama soarelui. La început, soarele a dat o căldură potrivită, care l-a îndemnat pe om să-şi scoată pelerina, apoi s-a pornit să ardă tare, până când, nemaiputând să sufere arşiţa, acesta s-a despuiat de veşminte şi s-a dus să se scalde în râul din apropiere. Convingerea este mai puternică decât forţa.

  FABULE, ESOP, SECOLUL AL VI-LEA Î. HR.

  Aşa după cum spusese că va face, Menghuo a atacat din nou, dar propriii săi ofiţeri, cu care Liang se purtase atât de frumos, s-au răsculat împotriva sa, l-au sechestrat şi l-au predat acestuia. Liang i-a repetat lui Menghuo întrebarea pe care i-o mai pusese. Menghuo a răspuns că nu fusese cu adevărat înfrânt în bătălie, ci trădat de ofiţerii săi, drept care va porni din nou la luptă şi dacă va fi capturat pentru a treia oară, se va închina în faţa superiorităţii lui Liang.

  În cursul lunilor următoare, Liang şi-a demonstrat superioritatea iar şi iar, luându-l prizonier pe Menghuo a treia, a patra şi a cincea oară. Cu fiecare asemenea împrejurare, trupele acestuia deveneau tot mai nemulţumite. Liang îi trata cu mare respect, iar ei deja îşi pierduseră dorinţa de a lupta. De fiecare dată, Chuko Liang îi cerea lui Menghuo să renunţe la război, dar regele găsea mereu câte o scuză ca să refuze: ba că fusese păcălit, ba că avusese ghinion şi aşa mai departe, promiţând din nou că, de va mai fi prins, avea să se supună fără gând de trădare. Liang îl lăsa să plece.

  Când l-a capturat a şasea oară, i-a pus aceeaşi întrebare, iar Menghuo a răspuns: „Dacă mă iei prizonier şi a şaptea oară, îţi voi fi loial şi nu ma voi mai răscula niciodată.” „Prea bine”, a spus Liang, „dar dacă te iau prizonier şi a şaptea oară, nu te voi mai elibera”.

  Oamenii care au schimbat faţa lumii nu au ajuns niciodată atât de sus influenţând conducătorii, ci punând în mişcare mulţimile. Influenţarea conducătorilor ţine de intrigă şi nu duce decât la rezultate de mâna a doua. A pune în mişcare mulţimile, însă, este atributul geniului capabil să transforme omenirea.

  NAPOLEON BONAPARTE, 1769 -1821

  Menghuo şi soldaţii săi s-au retras în ţinutul Wuge, o regiune îndepărtată a regatului lor. Înfrânt de atâtea ori, regelui nu îi mai rămăsese decât o singură speranţă: să obţină ajutorul regelui Wutugu din Wuge, care dispunea de o armată foarte numeroasă, alcătuită din războinici cunoscuţi pentru ferocitatea lor. Ei purtau armuri făcute din împletitură de viţă-de-vie muiată în păcură, care, o dată uscată, devenea imposibil de străpuns. Cu Menghuo alături, regele Wutugu a pornit în fruntea acestei armate puternice împotriva lui Liang. Acum, acest mare strateg părea să se teamă şi a ordonat o retragere precipitată. Nu era însă decât o capcană: l-a atras pe inamic la strâmtoare, într-o vale îngustă, l-a înconjurat şi a aprins focuri peste tot. Când flăcările au ajuns la năvălitori, întreaga lor armată a început să ardă căci din pricina păcurii, armurile erau bineînţeles, foarte inflamabile. Au pierit cu toţii.

  Liang a reuşit să-i separe pe Menghuo şi pe ai săi, ţinându-i departe de dezastrul din vale, iar regele s-a văzut pentru a şaptea oară în prizonierat. După acest cumplit deznodământ, Liang nu mai suporta să-l revadă. I-a trimis un emisar care i-a spus: „Liang mi-a poruncit să vă eliberez şi să vă comunic că nu aveţi decât să strângeţi o nouă armată, dacă puteţi, şi să încercaţi din nou să-l învingeţi.” Suspinând, regele s-a prăbuşit la pământ, s-a târât până la Liang, sprijinindu-se în palme şi pe genunchi. A rămas acolo, la picioarele acestuia, zdrobit, apoi i-a spus: „O, mare ministru, măreţia ta este măreţia cerului. Noi, cei din miazăzi, nu ne vom mai împotrivi niciodată stăpânirii tale”. „Deci, acum vă supuneţi?”, a întrebat Liang. „Eu, fiii mei şi nepoţii mei suntem adânc mişcaţi de nesfârşita, de viaţă dătătoarea ta îndurare. Cum am putea să nu ne supunem?”

  Liang a oferit un mare ospăţ în onoarea lui Menghuo, la repus pe tronul său, i-a redat toate provinciile cucerite, aducându-le sub sceptrul său şi apoi s-a reîntors în nord, neimpunându-i găzduirea unei armate de ocupaţie. Nu avea de gând să se mai întoarcă în ţinuturile acelea – ştia că nu va mai fi nevoie: Menghuo îi devenise aliatul cel mai loial şi mai neclintit.

  Comentariu.

  În faţa lui Chuko Liang stăteau două opţiuni: să încerce să-i zdrobească pe barbarii din sud dintr-o singură lovitură puternică, ori să dea dovadă de răbdare şi de subtilitate, ca să-i atragă de partea sa, în timp. Cei mai mulţi oameni puternici, mai ales dacă beneficiază şi de atuul superiorităţii, s-ar repezi să acţioneze conform primei opţiuni, fără ca nici măcar s-o ia în seamă pe cea de-a doua. Dar cei plini de forţa înţelepciunii gândesc departe: opţiunea dintâi este rapidă şi uşoară, dar generează în inimile învinşilor resentimente urâte pe care timpul nu face decât să le adâncească. Resentimentele se transformă în ură. O asemenea atmosferă te ţine într-o tensiune permanentă: trebuie să cheltuieşti multă energie apărând ceea ce ai