Știi, mama, îmi spune fata, eu de multe ori când plâng, plâng așa, fără motiv, doar ca să mă ia cineva în brațe. Aveam cam vârsta ei când am fost cu mama și cu Alina, într-o iarnă, la munte. Alina era prietena mea. A doua cea mai bună prietenă, după Otilia. Era brunetă, slabă, vorbea cu „r” și mama o pupa pe ea prima, la culcare, ca să nu înceapă să plângă după mama ei. Într-o dimineață ne-am certat. Trebuia să mergem să cumpărăm lapte și Alina a zis că ea nu cară sacoșa, că n-are chef. Am pârât-o mamei și atunci mama mi-a răspuns că ea nu poate s-o oblige, că nimeni nu poate în momentul ăla și că asta e, să mă sacrific. Nedreptatea doare. Dar acolo era mai mult decât atât. Era trădare. Mama mea se purta ca și cum nu era doar mama mea, ci și a ei, a fetiței ăleia pe care în secunda aia o uram de moarte. Și atunci, în cămăruța noastră minusculă de la munte, cu masă pe mijloc și toaletă pe hol, am simțit nevoia să o iau pe mama și să o fac doar a mea. S-o lipesc cumva de mine, până când pielea sau altceva ne-ar fi fost aceeași. Așa că m-am prefăcut că alunec pe parchet și m-am lăsat să cad cât am putut eu de tare, fix lângă dulapul ăla masiv, de lângă ușă, lovindu-mă zdravăn la picior. Apoi, în sfârșit, am dat drumul la plânsul care a adus-o pe mama aproape, care a făcut-o să se lase pe vine și să mă ia în brațe, alinându-mă sub ochii Alinei. Dintr-odată, prezența fetiței ăleia nu mai conta, până și prenumele îi era de prisos. Mama mea. Doar a mea. Nu e iubire, e altceva. Doar moartea mai are atâta putere ca mama. Doar ea.

Mă uit la copil și fiecare lacrimă de-a lui simt cum mă arde, ca și cum eu singură sunt responsabilă de toată nefericirea din familie. Copilul e încă mic. Brațele mele nu reușesc să se întindă spre tine, puiule, pentru că îmi țin mie de cald, așa îmi vine să-i strig, dacă aș putea. Am și eu nevoie de ele ca să mă țin aproape. Să nu mă împrăștii, să nu mă uit, să nu întorc spatele celei care am fost și pe care am încercat să o schimb. Să o fac să nu mai fie ea. Să nu mai fie romantică, să nu mai aibă nevoie să fie liniștită și nici ținută-n brațe. Să nu mai spună prostii și lucruri poate fără sens, să nu se piardă în amănunte și explicații, să se poarte ca un om mare, nu ca un copil speriat. Puiule, mama ta a rămas mică! De aceea brațele ei nu ajung să te cuprindă cum trebuie. Așa aș vrea să-i spun. Dar nu o fac. În loc de asta, îi scriu lui F. Ca și cum, ducând toate vorbele ce-mi stau acolo, în gât, departe de familia mea, aș putea să o apăr. Dar nu pot.

*

M-am dus la Mega de dimineață. Rămăsesem fără apă plată și fără hârtie igienică. Noroc că am mai găsit mototolit, prin geantă, un pachețel de-ăla cu șervețele de nas, că altfel nu aveam nici cu ce să mă șterg la fund. Lista mi-am făcut-o cât am stat pe veceu. Am nevoie să-mi umplu timpul de cum deschid ochii, să-mi dau de lucru ca să nu risc să-mi las mintea să o ia razna sau, și mai grav, să-și facă socoteli. Așadar, am luat un carnețel și am notat acolo ce am de cumpărat: pâine, mere, măsline. Când am ajuns la Mega, mi-am dat seama că am uitat lista acasă.

La raionul de fructe, au băgat kiwi. Cică ar conține vitamina C și asta ar fi un lucru bun. Apoi, mai e și numele. Un fruct cu nume de pasăre. Sau viceversa. Suntem ceea ce mâncăm! Ce tâmpenii îmi trec și mie prin minte! Mă hlizesc singură la 8 dimineața, lângă un morman de kiwi. Casiera se uită bizar și parcă undeva simt un fel de tristețe în privirea ei. Iau un fruct între degete, îl apăs ușor, ca și cum aș vrea să scot aerul din el, și-l pun în coș.

De la o vreme, am impresia că inima mea e ca un kiwi. Un kiwi copt pe care-l tai pe din două, cu cuțitul și apoi, cu o linguriță, începi să dezlipești pulpa de pe coajă, scobind cât mai adânc, răzuind de pe pereți până când îi lași goi și curați. Așa e inima mea. Un kiwi. Ca și cum boala mi-ar fi dat o linguriță cu care să scobesc până când voi scoate de acolo tot răul, toată durerea, toate urletele înăbușite. Se spune că sânul drept are legătură cu maternitatea. Cu sentimentul de vinovăție că nu sunteți o mamă așa cum v-ați fi dorit, îmi spune psihologul. Mă

uit la el și simt cum și-a băgat adânc degetele înăuntrul meu și încearcă să apuce bucăți din mine și să le arunce afară. Nu zic nimic, doar o lacrimă mare aprobă, tacit. Eu nu sunt ca mama, spun. Ați fi vrut? mă întreabă.

Mama mea. Tânără. Perfectă. Cu părul creț. Plecată. Eu am părul drept, nici măcar o singură buclă, deși mi-aș fi dorit. Când mama e acasă, aerul miroase a prăjituri. Când e acasă, are timpul și brațele pentru mine. Bunico, tu ai cel mai cald zâmbet din lume! Așa i-a zis copilul mamei mele. Copiii simt. Și cumva ei știu care e cel puternic, cel bun, cel calm, simt iubirea și se duc după miros.

Când eram mică și mama nu pleca de acasă cu zilele