şi de-a lungul graniţelor Burgundiei, în sudul Ţărilor de Jos şi în Spania. În 1525, incursiunea lui Francise I în Italia s-a încheiat cu înfrângerea şi capturarea lui în urma bătăliei de la Pavia. Dar peste doar patru ani, monarhul francez conducea altă armată în Italia, doar pentru a fi pus din nou la respect de forţele Habsburgilor. Deşi prin Tratatul de la Cambrai din 1529 Francise a renunţat încă o dată la pretenţiile sale asupra Italiei, în anii 1530 şi 1540 el era iarăşi în război cu Carol Quintul pentru aceste teritorii.

Având în vedere disproporţia de forţe dintre Franţa şi teritoriile Habsburgilor în acea vreme, probabil că lui Carol Quintul nu i-a fost foarte greu să zădărnicească aceste încercări de expansiune ale francezilor. Sarcina a devenit însă mai dificilă, deoarece, în calitate de împărat al Sfântului Imperiu Roman, moştenise mulţi alţi inamici. Cei mai formidabili dintre aceştia erau turcii, care nu doar că în anii 1520 se extinseseră de-a lungul câmpiilor ungare (asediind Viena în 1529), ci au prezentat o ameninţare navală serioasă pentru Italia şi, împreună cu piraţii berberi din nordul Africii, chiar şi pentru coastele spaniole[48]. Ceea ce a agravat această situaţie a fost alianţa tacită şi lipsită de scrupule ce a existat în aceste decenii între sultanul otoman şi Francise I împotriva Habsburgilor. În 1542, flotele franceză şi otomană au organizat un atac combinat împotriva oraşului Nisa.

A doua mare arie de dificultăţi pentru Carol Quintul era Germania, care fusese scindată de Reformă şi unde contestarea vechii ordini de către Luther era acum sprijinită de o coaliţie de principate protestante. În lumina celorlalte probleme ale lui Carol Quintul, nu este surprinzător că el nu a putut să îşi concentreze energia asupra problemei luterane decât după mijlocul anilor 1540. Iar când a făcut-o, a avut destul de mult succes la început, în special prin înfrângerea armatelor principalilor prinţi protestanţi în bătălia de la Mühlberg (1547). Dar orice sporire a autorităţii habsburgice şi imperiale îi alarma întotdeauna pe rivalii lui Carol. Astfel, prinţii germani din nord, turcii, Henric al II-lea al Franţei (1547-1559) şi chiar papalitatea se străduiau cu toţii să îi slăbească poziţia. În 1552, armatele franceze intraseră în Germania în sprijinul statelor protestante, care erau astfel capabile să reziste tendinţelor centralizatoare ale împăratului. Această situaţie a fost recunoscută prin Pacea de la Augsburg (1555), care a pus capăt temporar războaielor religioase din Germania, şi prin Tratatul de la Cateau-Cambresis (1559), ce a dus la încheierea conflictului franco-spaniol. Ea a fost confirmată, de asemenea, prin abdicarea lui Carol Quintul, în 1555 de pe tronul de împărat al Sfântului Imperiu Roman în favoarea fratelui său Ferdinand I (împărat între 1555 şi 1564) şi în 1556 de pe tronul Spaniei în favoarea fiului său Filip al II-lea (1556–1598). Dacă ramurile austriacă şi spaniolă au rămas apropiate după această perioadă, situaţia a fost de aşa natură (după cum spune istoricul Mamatey) încât „de acum înainte, asemenea vulturului negru bicefal de pe blazonul imperial, Habsburgii aveau două capete: unul la Viena şi celălalt la Madrid, primul privind către est, iar al doilea către vest”[49].

Dacă ramura estică s-a bucurat de o perioadă relativ paşnică sub domnia lui Ferdinand I şi a succesorului său, Maximilian al II-lea (împărat între 1564 şi 1576), cu excepţia unui atac al turcilor în 1566–1567, ramura vestică a fost mult mai puţin norocoasă sub domnia lui Filip al II-lea. Corsarii berberi atacau coastele Portugaliei şi ale Castiliei, iar în spatele lor turcii îşi reluau lupta pentru controlul Mediteranei. Prin urmare, Spania s-a implicat în mod repetat în noi războaie majore împotriva puternicului Imperiu Otoman, începând cu expediţia din 1560 la Djerba, trecând prin luptele pentru Malta din 1565, campania de la Lepanto din 1571 şi bătălia îndârjită pentru Tunis şi sfârşind cu armistiţiul din 1581[50]. Practic în acelaşi timp, politicile lui Filip de intoleranţă religioasă şi creşterea impozitelor au transformat nemulţumirile din Ţările de Jos, deţinute de Habsburgi, într-o revoltă deschisă. La mijlocul anilor 1560, când autoritatea spaniolă în această regiune a cedat, a fost trimisă în nord o armată condusă de ducele de Alba şi a fost impus un despotism militar, care a creat la rândul său o rezistenţă generalizată în provinciile înconjurate de ape ale Olandei şi Zeelandei, care erau mai uşor de apărat. Intenţiile spaniolilor au alarmat Anglia, Franţa şi nordul Germaniei. Englezii au fost şi mai deranjaţi în 1580, când Filip al II-lea a anexat Portugalia vecină, cu tot cu flota şi coloniile sale. Totuşi, ca în cazul tuturor celorlalte tentative ale Habsburgilor de a-şi impune (sau a-şi extinde) autoritatea, rezultatul previzibil a fost că numeroşii lor rivali s-au simţit obligaţi să intervină pentru a nu lăsa balanţa de putere să se dezechilibreze prea mult. În anii 1550, ceea ce înainte fusese doar o rebeliune locală a protestanţilor olandezi împotriva administraţiei spaniole se transformase într-un nou conflict internaţional[51]. În Ţările de Jos, războiul de asediu şi contraasediu a continuat fără rezultate spectaculoase. Dincolo de Canalul Mânecii, în Anglia, Elisabeta I reuşise să ţină sub control orice ameninţări interne (instigate fie de spanioli, fie de papă) la adresa autorităţii sale şi a început să le ofere sprijin militar rebelilor olandezi. În Franţa, slăbirea monarhiei a dus la izbucnirea unui război civil înverşunat între Liga Catolică (sprijinită de Spania) şi rivalii săi hughenoţi (sprijiniţi de Elisabeta şi de olandezi), care îşi disputau supremaţia. Pe mare, corsarii olandezi şi englezi au întrerupt ruta de alimentare a spaniolilor către Ţările de Jos şi au reuşit să ducă lupta mai departe, până în vestul Africii şi în Caraibe.

În anumite etape ale luptelor, în special la sfârşitul anilor 1580 şi începutul anilor 1590, părea că puternicele campanii spaniole vor avea succes. În septembrie 1590, de exemplu, armatele spaniole acţionau în Languedoc şi Bretania, iar altă armată, aflată sub conducerea excepţionalului duce de Parma, mărşăluia spre Paris dinspre nord. Totuşi, liniile forţelor antispaniole nu au cedat, nici chiar sub o asemenea presiune. Charismaticul pretendent hughenot la tronul Franţei, Henric de Navara, a fost suficient de flexibil încât a treacă de la protestantism la catolicism pentru a-şi creşte şansele de a urca pe tron, reuşind apoi să conducă o parte din ce în ce mai mare a naţiunii franceze împotriva invadatorilor spanioli şi a discreditatei Ligi Catolice. În 1598 – anul morţii lui Filip, al II-lea al Spaniei –, în urma păcii de la Vervins, spaniolii au acceptat să renunţe la orice intervenţie