— Ce vrei tu să zici, Ano?

  — Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! Răspunse ea râzându-i în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe arândaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol.

  — Adică şi tu! Grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amândouă mâinile asupra şi rămase câtva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea.

  — Da, zise ea râzându-i încă o dată în faţă, omoară-mă, că eşti mai tare decât mine! Ai început odată, urmează mai departe, mergi până la sfârşit!

  El îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu strânsă înaintea sa, apoi întrebă:

  — Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arândaşul?

  — Da! Răspunse ea hotărâtă.

  — Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, iară tu l-ai văzut întorcându-se?

  — Da! Răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi luă mâinile de pe ea.

  — Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti pe mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mâinile în cap.

  Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plângă un plâns uşor şi alinător.

  X.

  Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de câte ori era vorba să se pună pe urma făcătorilor de rele, el îşi schimba toată firea şi-l vedeai că se face neastâmpărat ca şi copoiul când simte mirosul ierbii de foc; cu atâta mai nerăbdător era astă dată, când cele petrecute îl priveau foarte de aproape. Îi era ca şi când ar fi pus prin întuneric mâna pe făcătorii de rele şi s-ar fi temând că-i scapă mai nainte de a se face lumină, ca să-i poată vedea.

  Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă îl scoase cu desăvârşire din sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la arândaşul, el tot n-ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că Ghiţă poate să fie năpăstuit; acum însă, când îl văzu depărtându-se, inima i se umplu de mânie, şi mânia îl orbeşte pe om. Nici acum însă mânia lui nu era pornită asupra lui Ghiţă, ci asupra lui Lică, deoarece numai Lică era de vină pentru cele petrecute.

  Orbit, precum era, de mânie, Pintea nu putea să vadă copilul omorât fără ca să-şi zică: „Am să dovedesc că tu l-ai omorât, chiar şi dacă n-ar fi adevărat”. El nu-şi mai pierdu dar timpul, ci, lăsând pe Laie la trăsura din drum, îşi dete seama dacă puşca îi este bine încărcată şi plecă singur cu vinele încordate spre pădure.

  Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în câmpul senin al cerului, arunca umbrele împleticite ale copacilor desfrunziţi, ca o mreajă nesfârşită, peste faţa pământului; ba chiar şi atunci luna se ascundea în dosul norilor, noaptea era destul de luminată pentru ca un om ca Pintea să poată vedea la depărtare de vreo sută de paşi împrejurul său. Îi era cu toate aceste greu să afle urma, deoarece pământul era acoperit cu frunzele căzute în curând, care foşneau în liniştea nopţii sub picioarele lui. Timp îndelungat el umblă dar mereu după bălţile ce-i scăpărau de departe sub razele lunii, după licurirea putregaiului pe la locurile mai umbroase şi aruncând din când în când, după obiceiul său, câte o înjurătură. Aflând apoi urma unuia dintre cai, el încordă cocoşul puştii, intră mai adânc în pădure, urcă până la culme şi începu să coboare spre valea cealaltă.

  Era înspre miezul nopţii când el dete peste trupul înţepenit al unei femei tinere, îmbrăcate în negru. Ea nu era înjunghiată, nu gâtuită, nu împuşcată: se înăbuşise cu cârpa pe care i-o legaseră peste faţă, ca să-i astupe gura.

  Pintea era om oţărât; e însă ceva tainic în trupul mort, şi în clipa când se lăsă în genunchi pentru ca să-l privească mai de aproape, îl trecu un simţământ de înduioşare. Mult nu putea să-l ţină acest simţământ; trebuia să se piardă în faţa părerii de bine pe care o simte tot omul când, după multă căutătură, află, în sfârşit, ceva. El pipăi dar trupul şi căută cu tot dinadinsul ca să vadă dacă nu cumva ucigaşii au uitat ceva la faţa locului; apoi îşi potrivi chivăra în cap, luă puşca, de curea, peste umăr şi ridică iute trupul de la pământ, ca şi când ar trebui să se teamă, ca nu cumva să-l piardă dacă va mai zăbovi.

  Dar, voind să facă un pas înainte, el se simţi oprit în loc, se mai opinti o dată, în vreme ce simţi că-l furnică de-a lungul spinării şi că perii i se ridică în cap, apoi puterile îl părăsiră, scăpă trupul din braţe şi căzu cât era de lung peste el.

  Călcase pe capătul biciului cu care hoţii legaseră mâinile femeii la spate şi pe care-l uitaseră în zăpăceala lor.

  Singur în miez de noapte şi aruncat ca din senin peste un trup mort, Pintea nu putu să creadă decât că e Necuratul la mijloc şi nimic nu era mai aproape de mintea lui decât gândul să se ridice şi să o ia fuga încotro îl duc picioarele. Dar ridicându-se pe jumătate şi privind îngrozit împrejurul său, el simţi că nu poate să lase trupul aici, îl cuprinse iar în braţe şi se depărtă cu paşi grabnici, ca şi când s-ar şti urmărit de cineva. Şi în adevăr, el era urmărit.