cotitură în istoria românilor, în perioada imediat următoare au avut loc evenimente semnificative care au semnalat începutul epocii moderne în dezvoltarea lor ca naţiune. Între ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea, structurile sociale şi politice ale celor două principate au suferit schimbări fundamentale, încurajate de domnitori luminaţi, de câteva generaţii de boieri „patrioţi” sau „reformatori” şi, mai târziu, în deceniul de dinainte şi după Revoluţia din 1848, de intelectuali devotaţi gândirii şi modelului occidental. În relaţiile internaţionale, Rusia a devenit principalul rival al otomanilor la supremaţia în principate şi a obţinut concesii repetate din partea sultanilor pentru a le extinde autonomia. Într-un fel, şi mai importante au fost schimbările modului în care românii educaţi îşi reprezentau propria identitate şi relaţia de dorit cu Europa. Cartea de rogacioni publicată în 1779 de un preot român din Transilvania dezvăluia progresul acestei schimbări de mentalitate : era tipărită în latină, nu în alfabet chirilic, ca o afirmare a deosebirii etnice şi o confirmare a legăturilor cu Europa.

Poate cea mai frapantă trăsătură a acestor aproape nouă decenii a fost apropierea treptată a Moldovei şi a Valahiei de Europa. A fost mai presus de orice un efort de adaptare, nu de imitare, întrucât cei care se plasaseră în fruntea acestui proces nu aveau de gând să renunţe la esenţa identităţii lor etnice. Cu toate acestea, reformatorii, cum i-am putea denumi, nu puteau decât să fie îngrijoraţi de disparitatea enormă pe care o percepeau între progresul material şi dinamismul intelectual al Vestului şi împovărătoarea tradiţie de acasă. Aceste impresii erau cu atât mai puternice cu cât acum nu mai proveneau doar din cărţi, ci şi din experienţa personală, pe măsură ce călătoriile între principate şi Europa Centrală şi de Vest s-au intensificat, mai ales începând cu anii 1830. Pe măsură ce şi-au pus în practică planul de modernizare, reformatorii au împins treptat moştenirea lor răsăriteană spre marginile vieţii publice. Astfel, modul lor de abordare a problemelor societăţii, esenţialmente pragmatic şi urban, i-a separat treptat de credinţele şi aspiraţiile tradiţionale ale lumii rurale. Aceste diferenţe au dat naştere unei rupturi spirituale şi materiale între oraş şi sat, deci şi între micile elite sociale şi economice şi masa populaţiei – ţăranii.

Principala trăsătură a vieţii politice din această perioadă a fost raţionalizarea continuă a administraţiei publice. Reformatorii, atât domnitori, cât şi boieri, cărora li s-a alăturat modesta clasă de mijloc aflată în plină dezvoltare, s-au străduit să unifice sistemul juridic, înlocuind numeroasele varietăţi de lege cutumiară cu un cod unic, să separe funcţiile executivă, legislativă şi juridică, să creeze o bază solidă pentru finanţele publice cu bugete anuale şi să încredinţeze toate aceste chestiuni unui serviciu civil profesionist, bine pregătit. Deşi aceste măsuri au adus în timp mai multă ordine şi eficienţă în gestionarea problemelor publice, ele au sporit de asemenea puterile domnitorului şi ale administraţiei centrale în detrimentul conducerii şi a iniţiativei locale. Totuşi, această concentrare a puterii în capitale – Bucureşti în Ţara Românească şi Iaşi în Moldova – a avut şi beneficii, deoarece indivizi cu aceleaşi idei, uniţi prin clasă şi principii, au format grupuri şi partide incipiente, care aveau să devină motoarele vieţii politice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Şi structura societăţii trecea printr-o schimbare fundamentală. Marii boieri, care dominaseră politic şi economic vechiul regim prin controlul asupra pământurilor, au făcut loc treptat clasei de mijloc, pe măsură ce viaţa economică a devenit mai diversificată, iar mijloacele de a dobândi avere şi o poziţie socială înaltă s-au înmulţit. Negustorii, afaceriştii importanţi şi clasa profesională în dezvoltare au devenit principalii inovatori şi întreprinzători în viaţa economică şi politică, fiind astfel în consens cu noul spirit al vremii. Diferenţierea socială se manifesta şi în rândul ţărănimii, cauzată în primul rând de efectele unei dezvoltări economice esenţialmente urbane, capitaliste. Unii ţărani au profitat de noile oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţi statutul, însă marea majoritate ducea în continuare lipsă până şi de strictul necesar. Oarecum în afara sistemului tradiţional de clasă se aflau intelectualii, mulţi dintre ei fii de boieri, iar alţii provenind din clasa de mijloc. Împreună cu clasele antreprenoriale, aceştia au format nucleul unei noi elite care a căutat modele intelectuale şi economice în Vest şi care, cu timpul, a devenit forţa decisivă în viaţa publică. Ca pătură socială, femeile nu aveau un statut juridic deplin şi drepturi civice, fiind de fapt excluse din viaţa politică. La marginea societăţii se aflau ţiganii, care aveau statut de sclavi.

Elita intelectuală a îmbrăţişat o nouă idee de comunitate, care avea să afecteze profund cursul istoriei române moderne. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii s-au definit în general prin statutul de membri ai comunităţii ortodoxe răsăritene mai largi şi erau încă influenţaţi în numeroase privinţe de moştenirea bizantină. Însă acum, intelectualii români şi alţii au început să folosească termeni precum „naţiune” şi „patrie”, ambii cu conotaţii etnice, pe măsură ce examinau noi forme de organizare socială şi politică. Simţul identităţii etnice a devenit tot mai puternic pe măsură ce contactele cu Europa Centrală şi de Vest s-au adâncit şi, până în deceniul de dinaintea Revoluţiei de la 1848, ideea de naţiune etnică a conferit certitudine morală ambiţiilor lor publice, iar lupta pentru independenţă şi unirea Moldovei cu Valahia le-a absorbit energiile. Noua Românie unită proiectată de majoritate urma să fie laică şi o întrupare a ideilor liberale ce predominau la acea vreme în Europa Occidentală.

Schimbarea economică nu a ţinut pasul cu inovaţiile din domeniul organizării politice şi al gândirii sociale. Cultivarea pământului şi relaţiile dintre ţărani şi stăpânii moşiilor au rămas în bună parte la fel ca în urmă cu un secol : ţăranii lucrau pământul, confecţionau unelte şi hotărau ce să planteze ; boierii le puneau la dispoziţie pământul şi se bucurau de arendă şi de serviciile ţăranilor, dar le lipsea în general spiritul antreprenorial. Cu toate acestea, schimbările se