făceau simţite, pe măsură ce vechea ordine a comunei făcea loc proprietăţii private, iar agricultura românească devenea din ce în ce mai conectată la piaţa internaţională, îndeosebi în privinţa cerealelor. În oraşele mici şi mari, meşteşugurile tradiţionale şi breslele simţeau presiunea tot mai mare a importurilor din Europa Centrală şi cedau treptat în faţa unor noi forme de producţie, care au devenit în cele din urmă fabrica modernă. Înflorirea acestor noi forme modifica atitudinile faţă de profit şi de investiţii, ceea ce sugerează apariţia capitalismului.

Un efect de durată asupra dezvoltării interne a principatelor l-au avut schimbările statutului internaţional. Pe măsură ce fiecare dintre marile puteri a încercat să-şi impună dominaţia în regiune, înlocuind astfel Imperiul Otoman slăbit, elita intelectuală şi politică românească a căutat diverse metode prin care să se folosească de rivalităţile lor pentru a promova autonomia şi a-şi obţine în cele din urmă independenţa. Cu timpul, în mare parte datorită eforturilor lor, soarta Moldovei şi a Valahiei a devenit un aspect aparte al Problemei Orientale. La rândul său, interesul economic şi politic tot mai mare al puterilor pentru principate a slăbit legăturile românilor cu statul otoman şi nu mai puţin cu lumea culturală ortodoxă tradiţională, stimulând totodată apropierea lor de Vest. Aceste evenimente au influenţat puternic gândirea românilor educaţi cu privire la ei înşişi şi la căile de progres pe care trebuia să le urmeze naţiunea lor. Conştientizarea diferenţelor dintre Est şi Vest şi nevoia resimţită de a alege între aceşti doi poli s-au aflat în centrul istoriei române din anii 1770 până în anii 1860.

Ordinea politică până în 1821

Puterea politică din Moldova şi Ţara Românească, cel puţin până la Războiul de Independenţă al Greciei, s-a aflat în mâinile unei oligarhii care îi reunea pe domnitor şi pe marii boieri. Domnitorul era personajul central al sistemului, deoarece era agentul statului otoman şi fusese ales de sultan să promoveze ambiţiile imperiale. Drept urmare, dispunea de puteri extinse, fiind principalul responsabil de formularea şi aplicarea politicilor interne. Atâta vreme cât îşi îndeplinea datoria faţă de sultan, menţinând pacea şi ordinea internă, asigurând plata tributului şi livrarea proviziilor şi, la fel de important, oferind unui număr mare de oficiali sumele necesare obţinerii şi păstrării tronului, domnitorul avea libertatea de a decide în chestiunile interne. Totuşi, nu putea spera să atingă toate aceste obiective fără sprijinul principalilor boieri şi nici aceştia nu şi le puteau îndeplini pe ale lor fără o oarecare cooperare cu domnitorul. Astfel, deşi tensiunea dintre ei era constantă, erau uniţi de hotărârea comună de a menţine ordinea economică şi socială existentă şi de a lăsa pe umerii ţăranilor răspunderea majoră a poverilor publice.

Unii domnitori erau extrem de înzestraţi şi, în ciuda procesului de selecţie, au contribuit semnificativ la bunăstarea principatului lor. Demn de menţionat este Alexandru Ipsilanti, un grec din una dintre cele mai importante familii fanariote, care a domnit atât în Valahia (1774-1782 şi 1796-1797), cât şi în Moldova (1786-1788). Locul său e în rândul despoţilor luminaţi ai vremii, datorită reformei extinse a sistemului juridic şi administrativ al Valahiei, menită să-i confere baze raţionale. Efortul său de a codifica legea valahă a fost un succes remarcabil, iar Ipsilanti a recunoscut importanţa majoră a educaţiei superioare pentru progresul general al societăţii. Era de asemenea hotărât să-şi sporească propriile puteri şi a concentrat necontenit autoritatea în mâinile sale, în detrimentul boierilor provinciali. Pentru a-şi atinge obiectivele, s-a bazat din ce în ce mai mult pe o administraţie şi pe funcţionari boieri care îi erau credincioşi înainte de toate lui.

Un aspect important al vieţii politice era fragilitatea instituţiilor reprezentative. Una dintre cauze ar fi putut fi declinul statutului boierilor. Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, aceştia îşi pierduseră dreptul de a alege domnitorul, în vreme ce corpul care le reprezentase interesele, Adunarea de Stări, cedase locul Sfatului de Obşte, alcătuit dintr-un număr redus de mari boieri numiţi de domnitor. Corpurile administrative sufereau şi de pe urma absenţei unei clase de mijloc robuste, interesată de regulă să încurajeze o guvernare limitată, eficientă. Poate că principala cauză a slăbiciunii lor era reprezentată de sultan şi de administraţia otomană. Îl susţineau pe domnitor tocmai fiindcă era omul lor în principate şi nu aveau niciun interes să îi instituţionalizeze o opoziţie, deşi uneori se foloseau de plângerile boierilor pentru a-l presa.

Biserica Ortodoxă ar putea fi inclusă într-o expunere a sistemului politic, date fiind relaţiile întrepătrunse, îndelungate dintre stat şi Biserică. Averile Bisericii fuseseră strâns legate de soarta politică a celor două principate încă de la întemeierea lor. Relaţia lor era în acord cu tradiţia bizantină. Clerul înalt nu concepea ca statul să fie separat de Biserică şi nu s-a implicat într-o competiţie cu domnitorul şi cu boierii pentru supremaţie. Nici nu a promovat măsuri sociale şi politice diferite de cele ale domnitorului. Clerul a perceput mai curând Biserica şi statul ca având misiuni complementare, una spirituală şi cealaltă laică : Biserica oferea statului sprijin moral, în vreme ce statul asigura respect pentru Biserică şi cler, toate acestea pentru bunăstarea comunităţii creştine pe care o serveau. Domnitorii şi boierii împărtăşeau această viziune, cel puţin teoretic.

Relaţia tradiţională dintre Biserică şi stat s-a manifestat în toate aspectele vieţii politice, economice şi sociale. Clerul înalt se afla alături de marii boieri în cele mai importante sfaturi, în vreme ce domnitorii şi boierii aveau un rol decisiv în alegerea mitropoliţilor şi episcopilor. Biserica a contribuit substanţial la prosperitatea economică a statului, deoarece mănăstirile deţineau cele mai multe pământuri, iar producţia lor îi ajuta pe domnitori să-şi îndeplinească obligaţiile economice faţă de sultan. De asemenea, Biserica oferea populaţiei generale servicii importante – educaţie, asistenţă pentru cei bolnavi şi săraci şi păstrarea registrului civil – într-o vreme când aceste sarcini nu erau considerate răspunderea statului.

Bisericile din Moldova şi Valahia au continuat