să fie o legătură esenţială cu lumea ortodoxă răsăriteană. Desigur, erau Biserici naţionale, în sensul că erau autocefale, dar menţineau cu patriarhia Constantinopolului legăturile canonice stabilite în secolul al XIV-lea. Aceste legături fuseseră consolidate la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea de sosirea domnitorilor fanarioţi şi de ocuparea funcţiilor ecleziastice înalte de către greci. Bisericile din Moldova şi Valahia îşi dovediseră ataşamentul faţă de Răsărit şi prin sprijinirea materială a bisericilor ortodoxe din întregul Imperiu Otoman. „Mănăstirile devotate” din ambele principate, numite aşa deoarece o parte din veniturile lor erau puse deoparte pentru opere de binefacere în Răsărit, au contribuit cu resurse cruciale la apărarea ortodoxiei sub guvernare musulmană. Problema românească

Pe măsură ce Imperiul Otoman a continuat să dea dovadă de slăbiciune, marile puteri au analizat diferite posibilităţi de a-i împărţi teritoriul încă vast. În mod inevitabil, având în vedere geografia lor, principatele române au devenit obiectul atenţiei pentru cel puţin două dintre puteri – Rusia, care era hotărâtă să ia locul Imperiului Otoman ca forţă dominantă în regiune, şi Austria, care înaintase în Europa de Sud-Est de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Rusia era puterea mai agresivă. I-a înfrânt pe otomani în trei războaie – 1768-1774, 1787-1792 şi 1806-1812 – şi şi-a extins astfel influenţa în principate până la exercitarea unui protectorat informal asupra acestora. Stabilirea unor legături statornice cu Rusia a devenit principalul obiectiv al conducătorilor şi politicienilor ruşi, obiectiv enunţat de Ecaterina cea Mare în „Proiectul grecesc” din anii 1770 şi 1780. Prefigurând alungarea turcilor din Europa şi chiar renaşterea Imperiului Bizantin, ea a propus, ca parte a reorganizării teritoriilor lor, unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti în „Regatul Daciei”. Conform unei variante a acestui plan, regatul avea să fie condus de un domnitor acceptat de Rusia şi urma să fie o zonă neutră între Rusia, Austria şi Imperiul Otoman.

Tratatele de pace şi diplomaţia, precum şi războaiele au consolidat poziţia Rusiei în principate. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a pus baza juridică a intervenţiei Rusiei în problemele principatelor pe timp de pace, acordând ambasadorului ei la Constantinopol dreptul de a aduce în atenţia sultanului orice încălcare a autonomiei acestora de către oficialii otomani. De o importanţă deosebită pentru extinderea autorităţii şi prestigiului Rusiei în principate a fost numirea unui consul rus la Bucureşti în 1782 şi a unui viceconsul la Iaşi în 1784, care au devenit principalii agenţi ai politicii ruseşti în principate. Apoi, Tratatul de la Iaşi din 1792 a adus Rusia pentru prima dată la hotarele Moldovei prin consfinţirea asimilării teritoriului dintre Bug şi Nistru. Două decenii mai târziu, în 1812, prin Tratatul de la Bucureşti, Rusia a înaintat până la Dunăre, anexând partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, cunoscută mai târziu drept Basarabia. În urma acestor succese şi a contribuţiei la înfrângerea lui Napoleon, prestigiul Rusiei a ajuns la apogeu în principate după Congresul de la Viena din 1815, iar moldovenii şi valahii au căutat, fireşte, eliberarea la Răsărit.

5. Domnitorul Alexandru Moruzi îl primeşte pe sir Robert Ainslie, ambasadorul englez la Constantinopol, la reşedinţa sa din Bucureşti (19 iulie 1794)

În comparaţie cu Rusia, celelalte mari puteri au jucat un rol modest în principate. Austria avea proiecte de expansiune teritorială şi economică dincolo de Carpaţi, îndeosebi deschiderea cursului inferior al Dunării şi a Mării Negre pentru comerţul său, însă conducătorii şi politicienii austrieci erau preocupaţi mai mult de problemele din Europa Centrală şi mai ales de prefacerile provocate de Revoluţia Franceză şi de Napoleon. Interesul francez faţă de principate s-a intensificat odată cu venirea lui Napoleon, însă acesta le-a considerat mai curând monedă de negociere în planul său european mai amplu. Şi Marea Britanie a analizat principatele din perspectiva alianţelor europene nestatornice, văzându-le ca pe un mijloc de a-şi îndeplini ambiţiile din Orientul Apropiat. Interesele politice în principate erau mai importante decât cele economice, oamenii de stat britanici considerându-le bariere în calea infiltrării ruse în Imperiul Otoman şi, astfel, bastioane ale intereselor britanice în regiune.

Ideea de naţiune

Un nou simţ al comunităţii se manifesta în rândul românilor educaţi, care era mai curând etnic decât social sau religios şi îşi avea rădăcinile în istorie şi în limbă. Aceeaşi idee era prezentă de ambele părţi ale Carpaţilor – atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Valahia –, dar forma precisă pe care a luat-o reflecta diferenţele de dezvoltare istorică.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, intelectualii din Moldova şi Valahia erau preocupaţi de identitatea şi de originile lor istorice. Simţul specificităţii lor etnice se baza parţial pe o moştenire politică şi culturală bizantino-ortodoxă ce data de la întemeierea principatelor. Însă mult mai atrăgătoare în mediul cultural şi politic din secolul al XVIII-lea erau teoria originilor romane şi, implicit, caracterul european înnăscut al românilor.

Intelectualii nu au limitat ideea originilor romane ale românilor la tratatele erudite, ci au folosit-o ca pe o armă politică şi diplomatică. În timpul războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman din 1768-1774, boierii s-au autointitulat, în note diplomatice succesive către oficialii ruşi, colonişti romani, apelând la descendenţa nobilă pentru a câştiga un loc la conferinţa de pace care avea să le hotărască soarta. Mult mai târziu, într-o notă diplomatică din 1807, un autor necunoscut a încercat să-l convingă pe Napoleon să sprijine independenţa Moldovei invocând originile romane ale locuitorilor : a descris cucerirea romană şi romanizarea Daciei şi a insistat asupra continuităţii colonizării romane după retragerea legiunilor de către împăratul Aurelian. Alţi scriitori au invocat descendenţa romană ca motiv de reeuropenizare a românilor şi au subliniat natura urgentă a problemei, contrapunând starea lor jalnică sub dominaţie otomană cu epoca glorioasă