În anii domniei sale precedente, Napoleon îi încredinţase toate misiunile neplăcute, dar nu ajunsese să-l înţeleagă. Deşi avea un serviciu de informaţii care îi supraveghea pe absolut toţi miniştrii, ca să dispună oricând de un atu împotriva lor, despre Fouché nu ştia nimic compromiţător. Dacă i se arătau suspiciuni, acesta nu se supăra, nu lua acuzaţiile cu titlu personal, ci se supunea, pleca fruntea, surâdea şi, asemenea cameleonului, îşi schimba „culoarea” opiniilor în funcţie de împrejurări. La început, această versatilitate i se păruse agreabilă dacă nu chiar fermecătoare, dar, după o vreme, a devenit frustrantă, fiindcă Napoleon se simţea întrucâtva depăşit de acest om insesizabil. S-a întâmplat ca, într-un moment sau altul, să-şi concedieze toţi miniştrii importanţi din cabinet – de Fouché însă, nu s-a atins niciodată. Şi aşa, din nou la putere şi în nevoie de sprijin, în 1815 Napoleon nu a avut de ales: l-a reconfirmat pe Fouché în vechea sa funcţie de ministru al poliţiei.

  Când ai ajuns la încleştarea luptei cu duşmanul şi îţi dai seama că nu poţi înainta, trebuie să te laşi „absorbit de el, să devii una cu el. Dacă tu şi duşmanul sunteţi încleştaţi în luptă, poţi să-l învingi folosind tehnica potrivită. [.] Adeseori obţii o victorie hotărâtoare datorită avantajului ce ţi-l dă ştiinţa ta de a te lăsa „absorbit” în duşmanul tău, pe câtă vreme dacă te desprinzi de ei, ţi-ai pierde şansa să învingi.

  CARTEA CELOR CINCI INELE, MIYAMOTO MUSASHI, JAPONIA, SECOLUL AL XVII-LEA.

  După câteva săptămâni, spionii i-au spus că era bănuit de a păstra legătura secretă cu miniştrii ţărilor coalizate, inclusiv cu Metternich, cancelarul Austriei. Temându-se de trădarea celui mai valoros colaborator ce îi mai rămăsese, împăratul trebuia să afle care era adevărul înainte de a fi prea târziu. Nu putea să-l chestioneze direct – Fouché ştia să se arate mai alunecos ca un ţipar. Prin urmare, avea nevoie de dovezi.

  Un prim succes în acest sens a prins contur în aprilie, când poliţia secretă privată a lui Napoleon l-a capturat pe un aristocrat vienez venit la Paris ca să-i transmită lui Fouché anumite informaţii. După ce a ordonat să fie adus înaintea lui, împăratul l-a ameninţat cu moartea prin împuşcare dacă nu face mărturisiri complete. Omul a sfârşit prin a ceda nervos şi a recunoscut că îi predase ministrului poliţiei o scrisoare din partea lui Metternich. Se pare că scrisoarea fusese scrisă cu cerneală invizibilă şi că stabilea o întâlnire secretă la Basel, între nişte agenţi cu împuterniciri extraordinare. Ca urmare, Napoleon a luat măsuri ca la întâlnirea astfel programată să se infiltreze şi un spion al său. Dacă Fouché plănuia într-adevăr să-l trădeze, avea să-l prindă în flagrant delict de duplicitate şi să-l trimită la spânzurătoare. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare reîntoarcerea spionului său, dar, spre marea sa uimire, după câteva zile, acesta a venit să-i raporteze că nimic din ceea ce auzise la Basel nu îl implica pe ministrul poliţiei. Mai mult decât atât, înţelesese că ceilalţi agenţi îl suspectau că îi înşală pe ei şi că făcuse din capul locului numai jocul lui Napoleon. Împăratul nu a crezut nici o clipă că acesta ar fi fost adevărul – era sigur că Fouché i-o luase înainte o dată în plus.

  În cursul dimineţii următoare, ministrul s-a prezentat la palat şi a spus, în treacăt: „Apropo, sire, nu v-am spus că acum câteva zile am primit o scrisoare din partea lui Metternich; am atât de multe lucruri la care să mă gândesc în acest moment, încât amănuntul acesta mi-a ieşit din minte cu totul. În plus, emisarul trimis de el a omis să-mi dea praful acela cu care scrisul cu o astfel de cerneală devine vizibil. Iată, în sfârşit, scrisoarea, sire”. Convins că Fouché se joacă cu el, Napoleon a explodat: „Fouché, eşti un trădător! Ar fi trebuit să te fi trimis la spânzurătoare.” A continuat să-l mustre cu asprime, dar nu avea cum să-l demită fără dovezile trădării. Fouché nu a făcut decât să-şi exprime uimirea deşi probabil că îi venea să surâdă, pentru că, de fapt, jocul său fusese un joc al oglinzii.

  Comentariu.

  Fouché ştia prea bine că, de ani întregi, Napoleon se menţinea la putere şi datorită faptului că îi spiona pe toţi cei din jur, zi şi noapte. În ceea ce îl privea, ministrul poliţiei supravieţuise acestui joc punându-şi propriii săi spioni să-i spioneze pe spionii împăratului, pentru a neutraliza orice acţiune a acestuia împotriva sa. În cazul întrunirii de la Basel, Fouché a răsturnat situaţia: cunoscându-l pe agentul dublu trimis de Napoleon, a aranjat lucrurile de aşa manieră încât să pară că, asemenea acestuia, şi el era un agent dublu loial împăratului.

  Fouché a acumulat putere şi a progresat în carieră de-a lungul unei perioade istorice de mari frămâritări tocmai aplicând celor din preajma sa tehnica „oglindirii”. În timpul Revoluţiei franceze, a fost iacobin, adică radical; după regimul Terorii, a devenit republican moderat, iar o dată cu ascensiunea lui Napoleon, bonapartist înflăcărat, mai ales că împăratul l-a ridicai la rangul de duce de Otranto. Din moment ce Napoleon se hotărâse să scormonească în noroi ca să aibă cu ce-şi împroşca duşmanii, Fouché îşi luase măsuri să nu rămână nici el dezarmat, adunând informaţii compromiţătoare atât în legătură cu împăratul, cât şi cu restul celor din jurul său. Acest lucru i-a permis să anticipeze proiectele şi dorinţele stăpânului său, astfel încât să i le îndeplinească înainte ca acesta să şi le fi exprimat. Mascându-şi acţiunile prin strategia oglinzii, ministrul a reuşit, în plus, să pună la cale şi manevre ofensive, fără să se lase prins asupra faptului.

  După cum se vede, puterea efectului „oglindirii” celorlalţi este considerabilă: întâi, le dai oamenilor impresia că le împărtăşeşti idealurile, gândurile, ţelurile. Apoi, în cazul când te bănuiesc de joc dublu, oglinda te protejează, împiedicându-i să-ţi înţeleagă strategia. În sfârşit, toate acestea îi vor înfuria şi destabiliza. Făcând jocul „dublării” îi dezarmezi, îi privezi de dreptul la iniţiativă, îi obligi