să se simtă neputincioşi. În afară de aceasta, ai avantajul de a alege exact în ce moment şi în ce fel îi destabilizezi – ceea ce constituie o altă cale largă ce te va duce direct la putere. Oglinda te ajută şi să economiseşti energie mentală: făcând ecou mişcărilor celorlalţi, îţi acorzi şansa de a te gândi pe îndelete la propria ta strategie.

  VULPOIUL şi BARZA.

  Într-o zi, domnul Vulpoi s-a hotărât să fie galanton şi s-o invite la masă pe bătrâna doamnă Barză. Cina nu a fost complicată căci, zgârcit ca întotdeauna, nu a cerut mâncăruri alese, ci un terci lung de ovăz. Într-o clipă, glumeţul nostru şi-a şi golit farfuria, în vreme ce musafirul său, căutând prin ea cu ciocul, nu a putut mânca nimic.

  Ca să se răzbune pentru această farsă răutăcioasă, barza l-a invitat şi ea pe vulpoi la cină, săptămâna următoare. „Cu plăcere”, a răspuns el. „Când este vorba de prieteni, orgoliul nu contează.” Punctual, în ziua cu pricina a dat fuga la casa gazdei şi a început pe dată să laude tot ce vedea: „Ce bun gust! Ce eleganţă! Iar mâncarea – tocmai cum trebuie!”

  S-au aşezat la masă nerăbdători să le savureze (căci vulpile sunt mâncăcioase) şi altfel decât după mireasma delicioasă. Carnea era mărunţită bine şi – aşa îi trebuia vulpoiului! – servită în ulcioare cu un gât lung şi îngust. Barza a mâncat pe săturate, vârându-şi ciocul în ulcior, însă botul vulpoiului, pas să încapă.

  Acesta a trebuit să se întoarcă în vizuina lui cu burta goală, coada între vine şi urechile pleoştite, roşu la faţă de necaz ca orice vulpe prinsă pe lângă găini.

  FABULE ALESE, JEAN DE LA FONTAINE, 162L-1695

  Varianta a II-a.

  Pe la începutul carierei sale politice, ambiţiosul om de stat şi general atenian Alcibiade (450 – 404 î. Hr) a inventat o „armă” formidabilă, care avea să-l ajute să devină foarte puternic: le descoperea starea de spirit şi gusturile oamenilor cu care avea de-a face şi apoi îşi potrivea cu atenţie faptele şi vorbele în aşa fel încât să oglindească cele mai tainice dorinţe ale acestora. Îi seducea pe toţi dându-le impresia că îi considera superiori oricăror alţii şi că visul său era să îi ia drept exemplu sau să-i ajute să-şi realizeze ei înşişi visele. Puţini puteau rezista ia un asemenea „farmec”.

  Cel dintâi care s-a lăsat vrăjit a fost filosoful Socrate. Alcibiade reprezenta contrariul idealului său de simplitate şi integritate morală: tânărului îi plăcea luxul şi era complet lipsit de principii. Totuşi, ori de câte ori îl întâlnea pe filosof, îi prelua ca într-o oglindă sobrietatea, arătându-se cumpătat la masă, însoţindu-l în lungi plimbări pe jos şi nediscutând decât despre filosofie şi virtute. Socrate nu fusese însă orbit cu lotul de această purtare – cunoştea ce fel de viaţă ducea Alcibiade, ceea ce l-a făcut cu atât mai vulnerabil la un raţionament de natură să-i flateze orgoliul: Numai în prezenţa mea izbuteşte tânărul acesta să fie virtuos, îşi spunea el. Numai eu am puterea de a-l influenţa în bine. Gândurile de acest fel l-au ameţit întrucâtva pe Socrate, care a devenit susţinătorul fervent al tânărului şi, într-o zi, a mers într-atât de departe încât şi-a riscat viaţa ca să i-o salveze pe a lui.

  Atenienii îl socoteau pe Alcibiade oratorul lor cel mai ilustru, pentru că acesta avea extraordinara capacitate de a „prinde” starea de spirit şi aspiraţiile celor ce îl ascultau şi, preluându-le, ştia să le vorbească tocmai despre ceea ce îi interesa şi îşi doreau. Discursurile lui cele mai frumoase au fost cele în care pleda pentru invadarea Siciliei, campanie care, considera el, avea să aducă Atenei o mare bogăţie, iar lui, o glorie nepieritoare, în fond, aceste discursuri dădeau glas setei de cuceriri ce însufleţea tineretul atenian sătul să trăiască doar cu amintirea eroică a trecutului, dar reflectau şi nostalgia celor mai bătrâni, cărora le plăcea să evoce epoca victoriilor obţinute de greci împotriva perşilor şi cea în care Atena deschisese drumul creării unui imperiu. Astfel, după nu prea mult timp, toţi atenienii visau să cucerească Sicilia. Planul lui Alcibiade a fost aprobat şi el însuşi a fost numit la comanda expediţiei.

  SCRISOAREA FURATĂ.

  Când vreau să aflu cât e de deştept sau de prost, câte e de bun sau de ticălos cineva, sau ce anume gândeşte în acea clipă, îmi alcătuiesc în aşa fel chipul încât să semene cât se poate de bine cu expresia feţei lui şi apoi aştept să văd ce gânduri sau ce sentimente se trezesc în mintea sau în inima mea, care să se potrivească acelei expresii.

  EDGAR ALLAN POE, 1809 – 1849

  Pe când era plecat în campania de cucerire a Siciliei, câţiva atenieni l-au învinuit de profanarea unor statui sacre şi au adus, în acest sens, anumite dovezi mincinoase. Alcibiade ştia că dacă se întoarce la Atena, duşmanii săi nu aveau să pregete în a-l executa şi, în ultima clipă s-a hotărât să dezerteze, a abandonat flota şi s-a dus să ceară adăpost la duşmanul cel mai înverşunat al Atenei, adică în Sparta. Spartanii l-au întâmpinat cu bucurie pe acest mare om, dar îi cunoşteau reputaţia şi ezitau, ca nu cumva bucuria dintâi să se transforme în silă. Alcibiade iubea luxul, iar poporul războinic al Spartei preţuia mai mult decât orice austeritatea. Oamenii se temeau că atenianul avea să le corupă tineretul. Spre marea lor uşurare, acest Alcibiade care a sosit la ei nu era deloc aşa cum se aşteptaseră: părul îi stătea în neorânduială (ca şi al lor), se îmbăia în apă rece, mânca pâinea şi fiertura neagră pe care le mâncau şi ei şi purta haine simple. Pentru spartani, acest lucru nu putea însemna decât că atenianul ajunsese la concluzia că felul lor de viaţă era superior celui din cetatea sa. Mai mult, l-au considerat pe Alcibiade superior chiar spartanilor, întrucât el alesese singur să devină spartan, pe câtă vreme ei, ceilalţi, se născuseră acolo, drept care i-au