acordat onoruri fără egal. Au căzut sub vraja lui şi i-au conferit o putere foarte mare. Din păcate, atenianul nu ştiuse niciodată să-şi domolească farmecul: a reuşit să o seducă pe soţia regelui Spartei şi a lăsat-o însărcinată. Când a izbucnit scandalul, o dată mai mult Alcibiade a trebuit să se salveze cu fuga.

  S-a refugiat la perşi, unde a trecut iute de la simplitatea spartană la stilul de viaţă opulent al Orientului, la care s-a adaptat imediat, sub toate aspectele. Bineînţeles, perşii s-au simţit enorm de flataţi să vadă că un grec, o personalitate de talia lui Alcibiade preferă ţara lor propriei sale patrii şi l-au copleşit şi ei cu onoruri, moşii, funcţii. Seduşi de efectul oglinzii, nu au avut cum să observe că sub scutul ei, atenianul făcea joc dublu: îi sprijinea în secret pe concetăţenii săi în războiul lor cu spartanii, urmărind să-şi recapete dreptul de a se întoarce la Atena, lucru ce şi-l dorea cu ardoare şi pe care l-a obţinut în 408 î. Hr., când atenienii l-au primit înapoi cu braţele deschise.

  Comentariu.

  La începutul vieţii sale publice, Alcibiade a făcut o descoperire care i-a modificat total viziunea asupra puterii. Era un om cu o personalitate plină de culoare şi de forţă, însă dacă încerca să-şi susţină cu tărie ideile, îi convingea pe câţiva şi, în acelaşi timp, îi transforma în duşmani pe mult mai mulţi alţii. Astfel, tânărul Alcibiade a ajuns la concluzia că asupra mulţimilor nu poţi căpăta ascendent impunându-le „culoarea” ta, ci, asemenea unui cameleon, absorbind-o pe a lor. Îndată ce oamenii se vor lăsa cuceriţi, înşelătoriile pe care le plănuia el le vor rămâne cu totul invizibile.

  Trebuie să înţelegi: Fiecare dintre noi trăieşte în crisalida propriului său narcisism. Atunci când încerci să-ţi impui punctul tău de vedere, eul tău, ridici un zid – ceilalţi vor reacţiona prin refuz, respingere, rezistenţă. În schimb, dacă devii oglinda în care să-şi vadă propriile idei, îi seduci cu înseşi armele lor, prin propriul lor narcisism. Vor privi în tine, la copia sufletului lor. Tu alcătuieşti această imagine falsă şi, după ce i-ai vrăjit, dobândeşti o mare putere asupra lor.

  Merită să remarcăm, totuşi, că există şi unele riscuri în utilizarea oglinzii. În prezenţa lui Alcibiade, oamenii se simţeau mai „mari”, ca şi cum eul lor se amplificase, dar după plecarea sa, căpătau impresia că sunt goliţi şi reduşi la micime, iar când îl vedeau „oglindind” pe alţii, complet diferiţi, cu aceeaşi „fidelitate” de mai înainte, nu numai că sufereau din cauza unei reveniri la dimensiunile lor modeste, ci se considerau şi trădaţi. Exagerând în aplicarea tehnicii oglinzii, atenianul a făcut popoare întregi să se simtă înşelate şi de aceea a fost silit mereu să fugă dintr-o tabără într-alta. Într-adevăr, pe spartani i-a supărat atât de tare, încât, până la urmă, l-au ucis. Alcibiade a mers mult prea departe. Oglinda Seducătorului trebuie folosită cu discernământ şi cu prudenţă.

  LORENZO DE MEDICI ÎL CUCEREŞTE PE PAPĂ.

  Lorenzo nu pierdea nici un prilej ca să-şi sporească respectul pe care papa Inocenţiu ajunsese să i-l poarte şi să-i câştige prietenia, iar dacă acest lucru era posibil, chiar afecţiunea. Şi-a dat osteneala de a căuta să afle gusturile papei şi să i le satisfacă, i-a trimis [.] butoaie cu vinul său preferat. [.] i-a trimis scrisori pline de curtenie şi de măguliri, în care, atunci când papa era bolnav, îl asigura că îi împărtăşeşte suferinţele ca şi cum ar fi ale sale şi îl încuraja cu afirmaţii revigorante, de pildă, că „un papă este ceea ce vrea el să fie” şi [în care] îşi menţiona, ca din întâmplare, propriul său punct de vedere asupra cursului pe care ar trebui să-l urmeze politica pontificală. Inocenţiu a fost încântat de atenţiile lui Lorenzo şi convins de argumentele sale. [.] într-adevăr, a ajuns să-i împărtăşească părerile într-aşa o măsură, încât, după cum se exprima nemulţumit ambasadorul ferrarez, „papa doarme cu ochii lui Lorenzo Magnificul”.

  FAMILIA DE' MEDICI: ASCENSIUNEA ŞI DECĂDEREA EI, CHRISTOPHER HIBSERT, 1980

  Varianta a III-a.

  În 1652, de puţin timp rămasă văduvă, baroana Mancini s-a mutat cu toată familia de la Roma la Paris, unde putea conta pe influenţa şi protecţia fratelui ei, cardinalul Mazarin, primul ministru al Franţei. Patru dintre cele cinci fiice ale baroanei au uimit curtea cu frumuseţea şi spiritul lor. Aceste fermecătoare fete, nepoatele cardinalului, au fost numite „mazarinete” şi nu a durat mult până li s-au acordat unele dintre cele mai importante slujbe de la palat. Cea de-a cincea, Maria Mancini, nu împărtăşea norocul surorilor ei, pentru că nu avea nici frumuseţea, nici graţia lor, iar ele, asemenea propriei lor mame şi, până la urmă, chiar a cardinalului, ajunseseră s-o urască pentru că strica imaginea unei familii de oameni frumoşi. Au încercat s-o convingă să intre într-o mănăstire, unde le-ar fi adus mai puţine neajunsuri, dar fata a refuzat. În schimb, s-a apucat să studieze cu seriozitate latina şi greaca, să-şi perfecţioneze franceza şi să-şi dezvolte aptitudinile muzicale. În rarele împrejurări când familia îi permitea să frecventeze curtea, s-a deprins să fie o ascultătoare atentă, în stare să cântărească oamenii după slăbiciunile şi dorinţele lor ascunse, iar când, în 1657 l-a întâlnit, în sfârşit, pe viitorul rege Ludovic al XIV-lea, care pe atunci avea doar şaptesprezece ani, cu unul mai puţin decât ea însăşi, Maria s-a hotărât să facă în ciuda surorilor, mamei şi unchiului ei – trebuia să găsească un mijloc de a-l cuceri pe prinţ, de a-l determina să se îndrăgostească de ea.

  Wittgenstein avea darul extraordinar de a ghici gândurile oricărei persoane cu care stătea de vorbă, în timp ce interlocutorul său se străduia din greu să-şi traducă ideile în cuvinte, Wittgenstein percepea sensul şi îl exprima în locul său. Această putere a sa care, uneori, părea supraomenească, se explică, sunt convins, prin propriile sale cercetări îndelungate şi neîntrerupte.

  LUDWING WITTGENSTEIN – O BIOGRAFIE, NORMAN MALCOM, 1958

  Părea o imposibilitate pentru o fată atât de urâtă, dar ea îl